Aspecte introductive

Capitolul în care este tezaurizată ampla și valoroasa pericopă evenghelică la care suntem chemați să medităm în această duminică, debuteză cu un interesant pasaj descriptiv. Ucenicii lui Iisus, între care unii ce fuseseră anterior ai Înaintemergătorului, încep să boteze și ei pe malurile Iordanului. Succesul lor este unul peste așteptări și-i face atenți pe farisei. În acest context, probabil pentru a nu risca un conflict cu aceștia, posibil și pentru a nu face lumea să creadă că ar fi în concurență cu proorocul care Îi era rudenie, Domnul decide să plece o vreme în Galileaa. Drumul înspre acele meleaguri trecea prin Samaria. Un alt loc considerat impur de către reprezentanții Legii Vechi, a cărui traversare era urmată de felurite proceduri de curățire și încarantinare spirituală și trupească.

Fântâna lui Iacov

Pe aceste meleaguri va alege El să poposească o vreme, într-un loc cu puternice reverberații istorice și spirituale deopotrivă. Unul ce fusese însă profanat în decursul vremii, căci peste moștenirea patriarhului de a cărui prezență se lega prestigiul pomenit, se așternuseră influențe, invazii și popoare colonizate. Cele din urmă aduseseră cu ele tradițiile lor, unele ce nu convergeau, din perspectiva religioasă cu cele ale Israelului monoteist. Așa se face că pe acele meleaguri, Hristos se găsea printre oameni care, deși păstrau o credință ai cărei germeni erau eminamente cei ai iudaismului, puteau fi clasați în rândul celor diluați spiritual.

Aici, la fântâna lui Iacob, Domnul întâlnește o femeie. Așezat lângă puț, însetat, intră în dialog cu o localnică, venită aici să scoată apă. Îi cere, cum era de așteptat, de băut. Răspunsul ei este unul de bun simț. Uimirea ei vine să vorbească despre o condiție social-religioasă asumată: „Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?” Era cunoscut pretutindeni faptul că evreii nu voiau să aibă niciun amestec cu samarinenii, că îi considerau inferiori. Iar aceștia se resemnaseră probabil cu gândul.

Domnul și samarineanca

De la banala solicitare, conversația alunecă apoi înspre profunzimi teologice. Femeia află despre apa cea vie și își dezvăluie în fața Celui care-i vorbește curiozitățile metafizice. Ceea ce o uimește nu este însă erudiția Celui ce-i stă înainte. Nici promisiunile Lui nu o marchează foarte puternic. Sunt probabil prea abstracte pentru o femeie simplă. Faptul că îi cunoaște viața fără să i-o fi povestit, reprezintă însă un aspect fundamental. Morala matrimonială constituie punctul de debut al unei frumoase cunoașteri. „Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat”, îi zice Prorocul. Fără a o umili, dar refuzând în același timp să ascundă un adevăr, Hristos reușește să pătrundă dincolo de ghimpii sufletului ei. Cum se va fi schimbat ulterior viața ei, nu știm exact. Tradiția a păstrat-o ca pe o muceniță, dar Scriptura se oprește aici cu destăinuirile de natură biografică. Evanghelistul ține doar să arate că discuția o transformă pe femeie dintr-o păcătoasă într-un profil misionar. Ea merge în cetate, vorbește și altora despre întâlnire și reușește să-L transforme pe Cel descoperit într-un oaspete din a cărui învățătură întreaga cetate își va ostoi pentru o vreme setea sufletului.

În loc de concluzii

Ar mai fi multe de spus despre acest episod. Și despre consistența lui teologică și relevanța lui duhovnicească. Un lucru e sigur. Hristos oferă aici o paradigmă, extrem de utilă în dialogul cu cei care cred în mod diferit față de noi. Aviz „ultra-conservatorilor” ortodocși! Nu faptul de a te bate cu cărămida în piept și a spune cât ești de Ortodox te transformă într-un mărturisitor. Modelul îl reprezintă, în dialogul cu alte credințe, episodul de față. Accentul cade pe delicatețea și pe fermitatea celor spuse, nu pe cantitatea de invective ce ies din gura „presupusului apologet”! Pe mărturisirea făcută cu dragoste. Pe practicarea celor vorbite teoretic și pe capacitatea de a arăta adevărata motivație. Înspre apa cea vie suntem chemați cu toții. Și de-ndată ce am pornit pe cale, hotărâți să o găsim, e de preferat să ne facem rost de tovarăși de drum. Ni-i scoate Dumnezeu în cale. Important este să-i lăsăm să ni se alăture. Să-i facem să guste din frumusețea credinței noastre, să le stârnim curiozitatea și să le împărtășim frumusețea trăirilor de care avem parte. Și așa, nu vom fi singuri în Împărăție. Căci, nu degeaba suntem făpturi sociale. Îndrăzniți!