Suntem ieșiți din Golful de prăznuire al Crucii. Se întorc Evangheliile așezate după rânduiala numărării timpului trecut de la Rusalii. Și în Duminica aceasta ni se așterne spre citire una dintre cele mai vii Evanghelii. Numit „pescuirea minunată”, episodul ne poartă înapoi spre lacul Ghenizaretului. Semn că priveau spre Capernaum... Îmbulzit de mulțime, Domnul Hristos vede două corăbii revenind din noaptea pescuirii. Fără mare rod în mreje, de vreme ce deja le spălau acolo, în micul port al cetății. Obiceiul curățirii nu era legat doar de spălarea mrejelor, ci și de alegerea peștilor buni de cei care nu aveau cum să fie consumați pe masa poporului ales. De aici și parabola din miezul acestui text. Hristos rostește cuvinte să vindece amestecul de vorbării și cuvinte veșnice. De aceea iese din aglomerație, părăsește locul unde se agitau oamenii, îmbulzindu-L. Corăbiile venite din larg par că sunt venite în ajutorul Domnului. Din corabia lui Simon-Petru se arată dinaintea noastră prima catedră-amvon. Pe ape.

Domnul propovăduiește. Putem să ni-i imaginăm pe pescarii ce-aveau să devină ucenici și apoi Apostoli. Obosiți. Îngrijorați de sărăcia rodului unei nopți de pescuit. Că nu prinseseră mare lucru ne dovedește că spălau mrejele, nu le goleau spre a fi duse spre piața de pește ce-și avea locul ceva mai departe de locul în care se spălau mrejele. Căci peștii kasher nici azi nu au îngăduința de a ședea alături de cei care nu sunt kasher. Ba, mai mult. Știm că parte din peștii răpitori ce populau Lacul Ghenizaret erau scoși afară și lăsați să putrezească pe pietrele întunecate care se află și astăzi sub ochii noștri pe țărmul mării celei din interiorul Țării Sfinte. Desigur, la căldură, un miros înțepător afecta mireasma zilei. Cine a fost vreodată într-o piață de pește din Orient ori de pe țărmul Mediteranei știe ce vreau să spun. Dar cel mai sigur nu mirosul îl purtase pe Hristos în larg, ci nevoia de a cuprinde cu ochii mulțimea, de la o distanță liniștitoare gândului ce urma să fie rostit. Pentru că predica obligă, până astăzi, la o distanțare de îmbulzeală și agitație, un soi de distanță de siguranță în care rostitorul se așează ca să nu fie sufocat de mulțime. Este ceea ce nu învățăm decât în măsura în care propovăduim. În care ardem pe lemnul de har al Crucii, corabia cea nouă ce umplu de sens duhovnicesc existența noastră.

Inima pescarilor era rănită de „ratarea” pescuitului. Hristos Domnul nu este insensibil sau fără atenție întru cei care muncesc și nu au rezultatele scontate. Nu. Nu-i socotește ratați ori leneși, ori neadaptați la rigorile de „management”, ci pur și simplu îi vede oameni muncitori care, uneori, trag mult pentru pâinea cea de toate zilele. Taina cuvintelor Sale sunt tocmai aceste punți de realism prin care Hristos construiește comunitatea dintâi a Evangheliei. Mulțimea de pește culeasă din adâncuri, după porunca Domnului Hristos, nu doar uimește ucenicii, ci le oferă un argument în plus că Cel Care vorbește, Cel Care le vorbește, îi cunoaște. Într-atât încât Simon-Petru – care se va fi bazat mai mult pe intuiția lui de pescar decât pe credința sa de ucenic – știa că în miez de zi, cel mai probabil, nu prea se prindea pește, iar curenții ce-i aduseseră spre țărm nu coincideau cu aceia care-i purtaseră în larg, la vânătoare de pește – cum numeau des oamenii locului pescuitul. În curentul dimineții spre prânz locul nu era propice pescuitului. Reacția pescarilor discipoli devine prilej de învățătură pentru noi. Simon-Petru, dinaintea mrejei pline de pești, cheamă ajutor cealaltă corabie. De altfel numai așa se putea pescui cu mreaja, în echipă. Căci mreaja se așeza între pragurile dintre corăbii și pentru a o aduce la mal munceau amândouă echipajele. De unde unitatea pescarilor. Și emoția lor. Cel Care vorbise despre Împărăția lui Dumnezeu o aducea prezentă în mijlocul lor. Impresionantă reacția lui Simon-Petru: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8). Dinaintea majestății cuvintelor și a empatiei lui Hristos, pescarul-ucenic lasă loc Apostolului. Înțelege. Trece din mirare în admirare și viața sa se schimbă. Înspăimântat, dar fericit. Cu el, Iacov și Ioan, fii lui Zevedeu. Din pescari devin pescari de oameni. Cu toate riscurile pe care această împlinire le ține în sine. Căci oamenii aceștia vor mărturisi cuvintele din zorii zilei aceleia până în marginea zorilor Zilei celei neînserate a Împărăției lui Dumnezeu.

Mereu uimit de forța cuvintelor lui Hristos, Petru va purta cu sine amintirea forței prin care Hristos aduce la țărm hrana lor cotidiană. Simte că Acela care trimite la adânc este Cel Care a adus la lumină toate. Mereu atent să nu dezechilibreze liniștea trăirii în veșnicie a dimineților în care ratarea din miezul nopții devine izbucnire de smerenie și bucurie.

Sursa: tribuna.ro