Se întâmpla demult. Copil fiind, asistam cum bunica mea se gătea în fiecare an să meargă la Iași, pe la mijlocul lui octombrie, ca să se întâlnească cu „Sfânta”. Nu înțelegeam de ce atâta frăsuială, atâta pregătire. Mă întrebam ce întâlnire, ce sfântă? De cu seară își pregătea straiele. Le scotea din cufăr și strecura printre ele câteva frunze de busuioc ca să miroase frumos. A doua zi, dis-de-dimineață, purtând o traistă în care-și punea o cărticică cu acatistul și viața Sfintei Parascheva, ceva merinde, numaidecât un buchet de flori și busuioc, pleca spre Iași. Îmi povestea: „Amu e tare bine, merg cu trenul, îs bătrână și nu mai pot mărge ca-n tinereță”. „Dar, cum era atunci?” o întrebam, furându-i vorba de pe buze. Răspunsul a venit prompt: „Plecam cu două, trei zile înainte. Mergeam pe jos, cu bătrânii, care ne povesteau despre minunile sfintei, despre întâmplări și istorii de demult”. Ce-i drept, avea o evlavie deosebită la Sfânta. Sub neprihănitul ștergar din odaia cea mare, țesut în stative și apoi cusut cu multă migală, se aflau icoana Maicii Domnului și a Sfintei Parascheva, căreia ea îi spunea „Sfânta”. Pleca în ajunul sărbătorii la Iași, căci avea puternica credință că, de ziua ei, Cuvioasa este mai darnică, mai milostivă. Oare, o fi chiar așa?

A doua zi, când soarele scăpăta către sfințit, bunica ajungea acasă. Era ostenită, dar întrucâtva mai bună și mai pașnică, pentru că trebuie să vă mărturisesc că era un om mai aspru din fire. Ne dădea o bucățică de vată sfințită, o crenguță de busuioc și câteva flori de toamnă. Erau veștede, dar păreau să poarte ceva nepământean pe-ale lor petale. Până și busuiocul se pricopsise cu o aromă specială: mirosea a sfințenie. A doua zi, pelerina începea să îmi povestească totul: cum a fost, cu ce era îmbrăcată Sfânta, despre viața, minunile ei și despre multe alte lucruri care, ca într-o fină adiere a nostalgiei, mă fac să retrăiesc și acum acele clipe emoționante. Rânduiala ce v-am relatat-o se petrecea an de an, până când bunica s-a adăugat strămoșilor. Crescusem între timp și parcă nu mă mai încântau doar poveștile ei. Voiam să văd, voiam să o cunosc și eu pe Sfânta. După multe stăruințe, ajutat fiind și de câteva lacrimi care mi se rostogoleau înduioșător către bărbie, mama s-a învoit a mă duce să mă închin la Cuvioasa. Era prima întrevedere, dar de mult așteptată. De fapt, era o vizită pe care eu o făceam Sfintei Parascheva, căci ea se afla în casa noastră, adusă de rugăciunile bunicii și mamei, de icoane, dar cel mai mult de istorisirile atât de convingătoare despre viața și minunile sale.

Într-o bună zi, ținând-o pe mama de mână, am pășit sfios în biserica „Sfintei” din Iași, trăind sentimente contradictorii. Imensitatea catedralei mitropolitane îmi dădea impresia că Sfânta era o împărăteasă, care ședea într-un preafrumos palat. Călcam încet către locul unde, după spusele mamei, stătea Preacuvioasa. Răcoarea bolților de piatră mă învăluia și, într-o lumină oarecum nelămurită, m-am apropiat. Trebuie să recunosc că am rămas un pic contrariat când am zărit-o în sicriu. Mă așteptam să văd altceva. Până atunci, în sicrie știam că stau morți și nu sfinți. Se auzeau cântări line de călugări. Este slujbă!, mă dumiri scurt buna mea însoțitoare. Stând la rând să sărutăm trupul Sfintei, deodată s-au auzit clopoțeii fini, cu sunet cristalin ca de argint, ai cădelniței. Preotul slujitor s-a apropiat, a tămâiat-o ca și cum ar fi salutat pe Cuvioasa Parascheva, după care s-a îndepărtat. Între timp, m-am trezit în fața luminoasei racle. M-am închinat și am sărutat icoana, apoi am încercat să ating racla, așa după cum făcuseră mama și cei care se aflau înaintea noastră. Doream să îmi așez acolo palma firavă, dar o forță, ca un câmp magnetic, parcă înconjura sfintele moaşte, dând impresia unei opoziții aparente. Am stăruit și am atins mâna Sfintei Parascheva. Simțăminte inexplicabile m-au năpădit. Nu știam cât să mă bucur și cât să mă tem. Am atins sfințenia! Nu pot uita acele clipe. Și acum stăruiesc în mintea mea. Fâstâcit, nu am apucat să-i cer nimic, dar ea îmi știa oful. La scurt timp, am plecat în mult râvnita tabără școlară, deși părinții mei îmi spuseseră inițial că în acel an nu voi putea merge. Am pus pe seama Sfintei fericita răsturnare de situație, probând încă o dată a fi cu adevărat mult folositoare. A răspuns provocării unui țânc și l-a dus în tabără.

Din acel an au urmat nenumărate revederi. Eram la liceu în Iași și treceam zilnic pe la Catedrală, că să iau binecuvântarea Cuvioasei. Înainte de a merge la mănăstire, am fost și i-am sărutat din nou mâna primind blagoslovenia ei. La scurt timp, am fost călugărit, iar Sfânta Taină a Preoției am primit-o chiar acasă la „Sfânta”. Ulterior, student fiind, cazat la căminul preoțesc „Sf. Gheorghe”, din curtea catedralei, prin bunăvoința părinților de acolo, am fost rânduit să slujesc de mai multe ori în măreața biserică și să salut în aromă de tămâie trupul îndumnezeit al Sfintei „mult folositoare”, precum odinioară în copilăria mea o făcea preotul purtător al cădelniței cu sunet lin ca de argint. Consider aceasta o minune și încă un dar negrăit ce mi l-a făcut ocrotitoarea Moldovei. An de an, fiind rânduit „de gardă” la racla cu veneratele sale moaște, la hramul cel strălucit al său, am văzut mii și mii de pelerini care așteptau, ca oarecând bunica mea, să se întâlnească cu Sfânta de ziua ei. De multe ori mi-am pus întrebarea: „de ce?”. Ar putea foarte bine ca mulți dintre dânşii să se închine și în alte zile ale anului. Cu siguranță că o fac, dar evlavioșii închinători doresc să se atingă de sfintele moaște în chip deosebit la ziua ei. Am încercat un posibil răspuns: cu toții ne bucurăm de atenția și urările celor ce ne prețuiesc în preajma zilelor noastre onomastice sau aniversare, dar în același timp, celor ce ne pășesc pragul casei, le oferim prețuirea, atenția și dragostea noastră în mod special.

Am toată convingerea că și „luminătoarea Moldovei” procedează la fel. De ziua ei este mai darnică, se bucură mai mult de cei ce vin s-o vadă, dăruindu-le tuturor mila, iubirea și ocrotirea sa. Acestea sunt darurile pe care le primeau bunica, mama, mergând an de an la hramul Sfintei Parascheva. Le-am primit și eu de atâtea ori, dar și cei care în aceste zile așteaptă cu bucurie, cu jertfă și îndelungă răbdare să se întâlnească cu „Sfânta.”