Cuvântul şi ideea de moarte au izbit pentru prima dată auzul şi mintea omului când a intrat în rai. Între pomii raiului, cu deosebire se făceau băgaţi de seamă pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului. Băgându-l pe om în rai, Domnul i-a poruncit: dintru tot lemnul (pomul) ce este în grădină, cu mâncare să mănânci, iar din lemnul priceperii binelui şi răului să nu mâncaţi dintr-însul; iar în ce zi veţi mânca dintr-însul, cu moarte veţi muri (Fac. 2, 16-17). În ciuda înfricoşătoarei ameninţări cu moartea, omul a călcat porunca şi a murit îndată; moartea s-a vădit fără întârziere în toate mişcările sufleteşti şi în toate simţirile trupeşti. Sfântul Duh, Care sălăşluia în om, care împărtăşea nemurire sufletului şi trupului, Care era viaţa lor, S-a depărtat de oameni ca de unii care stricaseră împărtăşirea cu Dumnezeu prin lepădarea samavolnică a poruncii cu Dumnezeu şi prin intrarea tot atât de samavolnică în unire de cuget şi în însoţire cu satana.

Sfântul Grigorie, arhiepiscopul Thessalonicului, spune: „Precum despărţirea sufletului de trup este moartea trupului, aşa şi despărţirea sufletului de Dumnezeu este moarte sufletului. În aceasta stă de fapt moartea sufletească. Această moarte a şi fost arătată de Dumnezeu prin porunca: „În ce zi veţi mânca din lemnul oprit, cu moarte veţi muri”. Atunci a murit sufletul lui Adam, despărţindu-se de Dumnezeu prin neascultare, iar cu trupul a mai trăit de atunci până la nouă sute treizeci de ani. Această moarte, ajungând sufletul pentru neascultare, nu numai că îl face netrebnic, ci şi răspândeşte blestemul asupra întregului om.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre moarte, Editura Sofia, p. 72-73)