Sfântul Grigorie Palama s-a născut la Constantinopol în anul 1296, ca cel dintâi fiu al unei familii nobile și bogate, de o profundă devoțiune, care a emigrat din Asia Mică la Constantinopol. Constantin Palama, tatăl Sfântului Grigorie, senator și membru al curții imperiale, era foarte apreciat de împăratul Andronic al II-lea Paleolog (împăratul i-a încredințat educația nepotului său, viitorul împărat Andronic al III-lea). Grigorie nu avea încă șapte ani când, împreună cu cei patru frați ai săi (doi băieți și două fete) rămân orfani, împăratul însuși ocupându-se în continuare de educația copiilor.

Încă din copilărie, Sfântul Grigorie Palama a fost în contact cu călugării, părinți duhovnicești veniți de la Muntele Athos, începând o viață ascetică de post, rugăciune, ascultare, etc., trăind într-o atmosferă de devotament religios intens, un devotament de tip monahal.[1]

Filotei Kokkinos, discipol, prieten, dar și cel mai important biograf al Sfântului Grigorie Palama, scrie: „Părinții lui Grigore au avut grijă nu doar să frecventeze personal călugări, profesori și părinți duhovnicești în fiecare zi, ci și să-și învețe și să-și îndrume copiii către această practică, nu numai fiii adolescenți și care ajunseseră la vârsta de a o face, ci și cei care erau încă mici și care tocmai începuseră să vorbească și să înțeleagă limpede lucrurile spuse de alții; așa că au vrut să-și modeleze și să-și plăsmuiască sufletele imediat, chiar de la intrarea lor în viață, cu discursuri și învățături sfinte”.[2]

Ceea ce afirma Sf. Filotei este un lucru de mare importanță și anume, că atunci când Grigorie și frații săi au fost văzuți la palat, atât demnitarii de rang înalt cât și cei de un rang inferior au spus: «Aceștia sunt copiii sfântului!» [3]

Cel mai bun îndrumător (maestru) spiritual pentru Palama a fost „marele Teolipt, adevărata splendoare a Filadelfiei”, după cum spune Filotei, care l-a inițiat pe Grigorie „în cumpătarea sacră și rugăciunea intelectuală, introducându-l în practica sa, în timp ce încă trăia în mijlocul zgomotelor și a lumii”.[4]Dacă Mitropolitul Filadelfiei (a cărui prezență la Constantinopol a fost una asiduă!), Teolipt i-a fost  ghid spiritual lui Grigorie, Teodor Metohites,[5] cel mai mare cărturar din vremea lui Andronic al II-lea, i-a dăruit o bună pregătire intelectuală, constând în studii umaniste și filozofice.În scurt timp Grigorie a obținut mari succese în studiile sale. Filotei relatează un episod în care Sf. Grigorie, chestionat în prezența împăratului, a fost lăudat de însuși Metohites cu aceste cuvinte: „Însuși Aristotel, dacă ar fi fost prezent să-l asculte, după părerea mea, l-ar lăuda foarte mult”.[6]Citând acest episod, Luca Bianchi scrie că Filotei a vrut cu siguranță să-l apere pe Palama  de acuzațiile de lipsă de cultură și de ignoranță cu privire la principiile de bază ale filosofiei, acuzații  pe care oponenții săi le-au făcut ulterior.[7]În anul 1317, Grigorie împreună cu frații săi, au părăsit capitala imperiului, îndreptându-se către Muntele cel Sfânt. Nu avea mai mult de 21 de ani. Înainte de plecarea lui Grigorie, mama lui și cele două surori au intrat în mănăstire la Constantinopol. Spuneam că destinația lor era Sfântul Munte Athos dar, pe parcursul călătoriei, din cauza iernii, se opresc într-o mănăstire de pe Muntele Papikion, la granița dintre Tracia și Macedonia, unde mulți călugări aveau viață ascetică. Aici a intrat în dialog cu mesalienii[8] (probabil bogomilii) și după ce a avut o discuție cu ei despre rugăciune și cinstirea Crucii a reușit să înlăture concepțiile lor greșite, aducându-i pe unii dintre ei, inclusiv conducătorul lor, în comuniune cu Sfânta Biserică.[9] Trecând iarna, Sfântul Grigorie a plecat la Athos unde s-a pus sub îndrumarea duhovnicească a lui Nicodim, un bătrân călugăr isihast, care locuia într-un schit de lângă mănăstirea Vatoped. De la el Grigorie a primit tunsura monahală.[10] Viața monahală a lui Grigorie este prezentată de însuși Filotei în acești termeni: „noapte și zi în post, priveghere, sobrietate și rugăciune neîncetată către Dumnezeu, alegând în același timp pe Maica Domnului ca îndrumătoare, stăpână și mijlocitoare, punând în fața privirii Maicii Domnului, în fiecare clipă, prin cuvinte, rugăciuni și mișcări intelectuale alianța cu ea și protecția ei și, parcurgând calea ascultării, s-a lăsat călăuzit de cea care l-a condus de mână”.[11]După moartea lui Nicodim, survenită în 1321, Grigorie decide să se mute în Lavra Sfântului Atanasie, cunoscută sub numele de Marea Lavră. Dar dorința isihiei și a rugăciunii în singurătate l-au împins să abandoneze Lavra, așa că, după numai trei ani (1324), alege să locuiască în Schitul Glossia, unde un grup de isihaști practicau asceza și rugăciunea inimii, sub îndrumarea spirituală a unui anume monah Grigorie, originar din Constantinopol.[12]  Savantul asumpționist romano-catolic Martin Jugie[13] îl identifică pe acest Grigorie cu Sfântul Grigorie Sinaitul (vezi și Ettore Perrella, Filoteo Kokkinos, Vita, p.1375, n. 31). Întrebarea este: ar fi fost Sf. Grigore Palama ucenic al Sf. Grigorie Sinaitul? Această ipoteză nu este plauzibilă conform ultimelor cercetări. Dacă David (părintele Dimitrie) Balfour, Panaghiotis Christou și Ettore Perrella sunt de acord cu M. Jugie, Meyendorff și Antonio Rigo, în special, se opun acestei identificări, cu argumente diferite, până la punctul de a afirma: „Este clar cum aceste două personaje (Sinaitul și Palama) au aparținut la două cercuri monahale foarte diferite și că presupusele lor relații personale nu au existat niciodată”.[14] În 1326, după numai doi ani, din cauza incursiunilor piraților turci, Sfântul Grigorie este obligat să meargă cu toți cei 12 călugări isihaști la Tesalonic. A fost hirotonit preot la vârsta de treizeci de ani. Nici aici nu a stat mult, ci  s-a retras cu tot grupul într-un schit, pe un munte de lângă Veria, unde a reluat viața isihastă. 

Trăia într-o isihie profundă, fiind departe de lume cinci zile pe săptămână, și doar sâmbăta și duminica se aduna cu ceilalți la slujba Sf. Liturghii și la convorbiri, și pentru a da sfaturi duhovnicești fraților săi.

Acum era în al treizecilea an al vieții (sănătos la trup, neatins încă de nici o boală). Intensifică postul și vegherea, «prin lacrimi multe își ascuțea și-și limpezea ochiul sufletului, iar prin rugăciunea neîntreruptă a minții se învrednicea de unire nemijlocită cu Dumnezeu».[15]După cinci ani, pe la 1331, Sf. Grigorie, din cauza deselor raiduri ale sârbilor, este nevoit să părăsească schitul Veria pentru a se întoarce în Sfântul Munte unde se stabilește la Schitul San Sava, lângă Marea Lavră. În acei ani, în schitul Sfântul Sava, Palama a scris o parte din opera sa mistică: „Viața Sfântului Petru Athonitul”, și „Omilie la Intrarea Maicii Domnului în Templu” (Omilia 53).[16]

În această perioadă își face apariția în Tesalonic Varlaam de Calabria, care susținea că omul poate ajunge la Dumnezeu pe calea filosofiei și a rațiunii, ignorând sau chiar negând posibilitatea vederii lui Dumnezeu prin intermediul rugăciunii isihaste. 

Conform multor istorici, judecata lui Varlaam s-ar baza pe întâlnirea unui singur isihast ignorant, călugăr de câteva luni. În realitate, susține Meyendorff,[17] Varlaam se afla în contact cu mulți călugări educați. Desigur, din moment ce îl critică, Varlaam putuse citi și Tratatul sfântului călugăr Nichifor Isihastul (din Singurătate),[18]Despre păzirea inimii, despre care Palama vorbește cu mare entuziasm: „A adunat o antologie a explicațiilor Părinților, care i-a pregătit pentru lupte, a stabilit modalitățile concursurilor și i-a făcut să guste premiile dinainte, prefigurând cununile victoriei; și în cele din urmă, văzând că mulți dintre neofiți nu erau capabili să depășească nici măcar puțin instabilitatea intelectului, le-a propus o modalitate de a limita parțial rătăcirea și abandonul lui în fața imaginației” (Triade 2, 2, 2 în Gregorio Palamas, Atto e luce divina. Scritti filosofici e teologici, a cura di E. Perrella, con testo greco a fronte, Bompiani, Milano, 2003 vol. I, p. 559). În sfatul dat începătorilor de a evita distragerea atenției, Nichifor propune o metodă de respirație „care cu siguranță nu vrea să introducă harul prin nări”, o metodă pe care nu a inventat-o, dar care aparține Tradiției (Triade 2, 2, 25, în Atto e luce..., p. 607). Această lucrare este, așadar, cheia controversei dintre Palama și Varlaam, deoarece rezumă spiritualitatea monastică a Athosului, contestată de filosoful calabrez.[19]

Nu este greu de presupus că Sf. Grigorie Palama, aflând de învățătura ereticului Varlaam (din unele scrieri care i-au parvenit), s-a opus ideilor umaniste ale acestuia, susținând învățătura ortodoxă care mărturisește că doar prin rugăciune și curățirea inimii de patimi poate fi văzut Dumnezeu.

Aceasta s-a întâmplat începând cu anul 1334, când în Constantinopol au venit niște călugări dominicani ca să discute cu ortodocșii chestiunea unirii Bisericilor, iar Varlaam de Calabria s-a angajat în discuție cu aceștia și a scris mai multe tratate, având ca temă Purcederea Sfântului Duh, care tratate relativizau diferența între ortodocși și catolici. Monahul Varlaam afirma că Duhul purcede de la  Tatăl ca unic principiu, ca unic izvor în Treime, dar poate purcede și de la Tatăl și de la Fiul, dată fiind comunicarea, unirea atât de strânsă între Tatăl și Fiul. Varlaam dorea în felul acesta să împace ambele poziții și să nu se pună rău nici cu latinii, de la care venise și nici cu ortodocșii, care tocmai îl tunseseră în monahism. Dar cale de compromis nu putea exista. Astfel, prietenii Sf. Grigorie îi scriu acestuia informându-l despre învățăturile monahului Varlaam, cerându-i să-i lămurească. Sf. Grigorie Palama se vede nevoit să apere metoda „demonstrativă” a ortodocșilor în fața metodei „dialectice”, a relativismului lui Varlaam, scriind două tratate tot despre Purcederea Sfântului Duh (1335). Aceste tratate au fost urmate la scurt timp de două scrisori către Achindin și Varlaam (la 1336 si 1337).[20]

De acum încolo începe disputa în legatură cu posibilitatea vederii luminii taborice și despre existența lui Dumnezeu în ființă și energii. Această dispută, care a angrenat nu numai Biserica ci și lumea politică, în frunte cu împaratul de la Constantinopol, a durat de la anul 1335 până la 1359, anul morții Sf. Grigorie Palama. S-au ținut o serie de sinoade pro și contra isihasmului/palamistului. Sinodalii s-au aruncat unii pe alții în temniță, dar, în cele din urmă, învățătura Sfântului Grigorie Palama a biruit!

Norman Russell, în cartea domniei sale: “Gregory Palama and the Making of Palamism in the Modern Age”[21] (Grigorie Palama și realizarea palamismului în epoca modernă), pornind de la munca cercetătorului John Meyendorff arată că aceasta a fost dezvoltată în ultimul timp pe patru direcții importante. Dacă, latura teologică a scrierilor Sfântului Grigorie Palama a fost cercetată de teologi ca mitropolitul Amfilohie Radovici (Le mystère de la Sainte Trinité selon Saint Gregoire de Palamas), Jacques Lison (L'esprit répandu: la pneumatologie de Grégoire Palamas), Stavros Yangazoglou  (Salvezza come divinizzazione dell'uomo nella teologia di San Gregorio Palamas), un  Antonio Rigo sau Ioannis Polemis, aduc importante contribuții în domeniul cercetării istorice, pentru ca autori ca: John Demetracopoulos, Christophe Erismann, Torstein Theodor Tollefsen, etc., să vină cu lămuriri semnificative în ceea ce privește înțelegerea filosofică a gândirii palamite, iar Ettore Perrella, prin intermediul ediției integrale (apărută la Bompiani cu text italian-grec), pune la dispoziția publicului larg textele Sfântului Grigorie Palama. Toate aceste studii ne permit să înțelegem mai bine atât contextul în care Sfântul Grigorie Palama își conduce dezbaterile, natura provocărilor cu care se confruntă, precum și perspectiva sa teologică.