Afară de târgurile din împărăteasa cetăților, într-un loc nelocuit era o casă de rugăciune a Sfântului Nicolae, în care locuia un monah care cerșea în unele locuri cele pentru hrana lui și pentru luminarea bisericii. Și odată, îndeletnicindu-se el cu această slujire, un păstor de turme rău i-a furat cele ale chiliei monahului și toate cele din biserică.

Venind monahul și văzând pustiirea care s-a făcut de la furt, se certa cu Sfântul Nicolae cu multă mânie și urgie, dar și lovindu-l pe el, amenințând multe că și a doua zi are să-l bată, dacă nu ajută în problema lui: „Eu, zice, mă ostenesc foarte, umblând încoace și încolo pentru mine și pentru tine, și tu, o, bătrâne, stai aici leneș și oricine vrea, intră și face ce voiește și pleacă? De le-ai fi păzit măcar pe ale mele, iar cât despre ale tale, te privește”. Acestea le spunea și din multă deznădejde a adormit.

Iar cel care a furat s-a umflat în noaptea aceea din cap până în picioare, că puțin a lipsit să nu i se dezrădăcineze și unghiile și pântecele să i se crape. În multă confuzie fiind și multă îngrijorare, apărându-i Sfântul Nicolae, zice către el: „De te-ai fi săturat, o, nenorocitule, să furi ale mele, dar pentru ce ai luat și pe cele ale monahului și acela acum ca un băietan bate căruntețile mele și încă mă amenință să mă mai bată? Iar acela: „Sfinte al lui Dumnezeu, dau îndărăt toate, numai miluiește-mă” și se duce la locul în care a ascuns cele furate și le aduce pe toate în biserica sfântului. Iar el, rugându-se, l-a slobozit din boală pe cel chinuit, și învățându-l să nu mai fure, a plecat de la el. Iar monahul trezindu-se și găsind toate lucrurile fără nici o lipsă, mulțumește sfântului rămânând la el și slujindu-i cu credință. 

(Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Scrieri III. Panegirice I, Editura Doxologia, Iași, 2016)