Ca elev seminarist, dar și vecin al Seminarului Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț, am urmărit cu uimire cum, doar în decursul câtorva ani, s-a ridicat o măreață catedrală în cinstea Sfântului Ioan Iacob de la Neamț, chiar în curtea vestitei școli teologice. Înălțarea bisericii a fost o adevărată minune. Pe 5 august 1994, Întâistătătorul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei sfințea locul viitoarei biserici. La numai trei ani, pe 12 octombrie 1997 ‒ cu eforturi financiare deosebite, și prin jertfa părintelui director profesor Ioan Mihoc, a părintelui profesor Vasile Ignătescu, dar și a tuturor profesorilor, ostenitorilor și elevilor seminarului teologic ‒, a fost târnosit altarul noii biserici, de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Constantinopolului, de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist și de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel (la vremea respectivă, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei), alături de un ales sobor de arhierei, stareţi, preoţi şi credincioși.

Cu dăruire și dragoste la fel de puternice pentru sfântul român, lucrările au continuat. Am avut fericirea să particip – sunt vreo șase ani de atunci – la slujba de sfințire a picturii interioare, oficiată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, însoțiți de mai mulți ierarhi, stareți, preoți, diaconi, dar și un număr impresionant de credincioși. Dragostea pentru Sfântul Preacuvios Ioan, mă face, asemenea miilor de pelerini, ca ori de câte ori se ivește ocazia, să îmi cobor genunchii înaintea raclei din frumosul locaș ce adăpostește câteva obiecte personale ale Cuviosului, ceaslovul, metaniile și camilafca, alături de o fărâmă din trupul său proslăvit de Cerescul Tată cu darul neputrezirii.

Acum câțiva ani, împreună cu părintele director al seminarului nemțean și o parte din corpul profesoral, am pornit într-o procesiune cu nepreţuita relicvă în „Betleemul” prunciei Sfântului, la Cârniceni de Botoșani. Am păşit cu emoție și bucurie pe cărările umblate de el altădată, din bătătura casei la biserică ori la mormântul familiei. Nu am să uit niciodată locul tihnit de la marginea satului, unde așteaptă venirea Dreptului Judecător cei din neamul Cuviosului. Trăiam, însă, cu o neîmplinire: doream a mă întâlni cu el acolo la Hozeva, în Țara Sfântă, unde s-a nevoit și unde a pășit pe porțile Veșniciei. Din rânduiala Domnului, visul mi s-a îndeplinit. Cu ceva timp în urmă, am plecat genunchii în fața raclei sfântului român, cinstindu-i moaștele aflate în Mănăstirea Hozeva, pe valea Iordanului. Uriaşele stânci golaşe, adevărate străji ale chinoviei, sunt presărate cu mici chilii ale sihaștrilor de demult. Săpate precum grotele în peretele muntos, ele reprezintă o dovadă de netăgăduit că aceia care au simțit chemarea să se nevoiască într-un astfel de loc au fost monahi cu o vocație aparte. Gândesc, la fel, că așa a ajuns și Sfântul Ioan mare nevoitor în pustia Hozevei.

Nu ne-a venit ușor să străbatem calea până acolo. În ziua rânduită, un soare dogoritor ne-a întâmpinat. Aerul zăpușitor ne făcea cumplit de anevoioasă înaintarea. „Taxiurile” însuflețite – niște bieți catâri și o cămilă ce se mișca agale –, însoțite de niște arabi binevoitori, ne-au ispitit să ne înlesnim deplasarea până la mănăstire, de la locul de unde autocarul nu a mai putut merge. Mi-a părut nespus de bine că nici unul din tovarășii mei nu a cedat ispitei. Încolonaţi, am pornit la drum pe jos, șoptind tremurate rugăciuni către Sfântul Ioan Iacob. Coborând pe un drumeag șerpuit, foarte abrupt, sub sprânceana muntelui, am găsit, înmărmurită între veacuri, Mănăstirea Hozeva. Cu sfială și copleșitoare emoții, ne-am apropiat de binecuvântata raclă, unde se odihnea întreg, hăruit de Dumnezeu cu darul neputrezirii, compatriotul nostru. Întâi ne-am închinat sfintelor lui moaște, apoi, în genunchi, i-am rostit Acatistul; deşi adesea l-am citit acasă ori în catedrala de la seminar, lângă trupul său, rugăciunea am trăit-o altfel, rourată de un puternic simțământ de patriotism, căci un confrate de neam și credință a fost proslăvit de Dumnezeu cu darul sfințeniei. De aceea, Sfântul Ioan reprezintă o dovadă de nezdruncinat a lucrării Duhului Sfânt în Biserica noastră dreptmăritoare. La el și la toți sfinții români se referea Evanghelistul Ioan în cartea Apocalipsei (capitolul 21), zicând că fiecare popor îşi va aduce slava înaintea tronului Preasfintei Treimi, în Împărăţia Cerurilor. Or, tocmai sfinţii unui neam reprezintă frumuseţea cea veşnică a măreţiei lui în faţa unicului izvor al sfinţeniei, Dumnezeu, din care oamenii se împărtăşesc doar dacă ei Îl caută. În cazul Cuviosului Ioan, căutarea a început din fragedă copilărie, din binecuvântatul ținut al Botoșanilor, urmând în vestita lavră nemțeană, unde a primit îngerescul chip (monahismul), şi culminând departe de ţară, la Hozeva.

Revenind acasă, ne dorim cu toții să trăim ziua când îi vom săruta cinstitele moaştele întregi în biserica închinată lui din incinta Seminarului „Veniamin Costachi”. Anul acesta, cu prilejul împlinirii a 55 de ani de la mutarea sa la cele veșnice și a 160 de ani de la semnarea hrisovului de înființare a școlii teologice, prin strădania părintelui director Ioan Mihoc și a tuturor ostenitorilor seminarului, biserica a fost împodobită cu o deosebită pictură exterioară, așteptându-şi veșmântul sfințirii. Continuând tradiția multiseculară de a picta pereții exteriori (mă refer la celebrele mănăstiri bucovinene), biserica Sfântului Ioan reprezintă și prin aceasta o incontestabilă lucrare de a transforma zidurile locașului de cult în „ferestre” către Cer, arătând că toată creația este chemată la o Liturghie cosmică, la bucuria învierii de obște.

Totodată, armonioasa frescă reprezintă o reverberație a transfigurării lumii actuale în „cer nou și pământ nou”. Admirând-o și deslușindu-i mesajul, preguști din pacea și fericirea Învierii. Pe lângă motivele specifice, aici au apărut câteva teme inedite; merită să le priviți, descifrându-le învățătura. Mă refer la „taina luminii”, la „taina muntelui” și la altele asemenea. Nu putem să nu amintim de frumoasele scene din viața Cuviosului Ioan, dar și de multitudinea sfinților români, prinşi într-o veritabilă „horă duhovnicească” a bucuriei prezenței și lucrării Duhului Sfânt în Biserica lui Hristos românești, în general, și din Moldova, în chip special. În partea dreaptă, pe peretele de la intrarea în sfântul locaș, a rămas un loc nepictat. Cu rânduiala Cerului, părintele director Ioan Mihoc spune că acolo va fi imortalizat momentul sosirii raclei cu cinstitul trup al protiguitorului măreței catedrale.

Culorile de albastru și verde ce încadrează icoanele sfinților aduc văzduhul aproape de pădure și pajiște, sugerând transfigurarea Universului și a omului chemat ca, prin rugăciune și necontenită înnoire spirituală, să-şi coboare Cerul în minte și mintea în inimă, spre dobândirea luminii celei neînserate a Împărăției Cerurilor.

Într-un cuvânt, impresionanta pictură exterioară reprezintă frumusețea sufletului însetat de dorul după Dumnezeu, așa cum a fost cel al Preacuviosului Ioan. Ea ne ajută să descoperim, dincolo de splendoarea iconografiei bizantine, o fereastră către Împărăția Cerurilor, dar și un memorial al istoriei mântuirii, precum și viitorul ultim al Bisericii.

Acum, în preajma sărbătorii sale, îl rugăm pe Sfântul Ioan ca, din tărâmul veşnicei bucurii, să mijlocească pentru noi toți pace adâncă și binecuvântare sfântă, învrednicindu-ne să ajungem ziua în care locul cel rânduit, încă nepictat, va primi icoana întoarcerii sfintelor sale moaște aici, acasă, la Neamț.