Acum însă mă strădui să le fac cunoscută, celor care poate nu știu, această sfântă sinaxă bisericească cinstită a noastră, pentru ca, înțelegând înălțimea ei și importanța ei și cu ce se aseamănă, să alergăm cu râvnă și cu voie bună la sinaxa bisericească. Dar ca să nu creadă cineva că părerea noastră este o închipuire a minții noastre, vreau să arăt mărturii mai vechi privitoare la acest subiect. Voind Dumnezeu să arate [1] oamenilor că El este Creatorul tuturor[2] și Dătătorul a toate și că făpturile Lui sunt datoare să-L cunoască pe Creatorul lor și că este o datorie să-L slăvească pe El, a îngăduit celor vechi să-I jertfească Lui jertfe, de care El Însuși nu avea nevoie deloc, și să ridice jertfelnice pentru jertfe de animale, preînchipuind adevăratul jertfelnic și dumnezeiasca jertfă a Mielului Celui ce ridică păcatele noastre[3].

Și acestea și mai înainte de Moise și de Lege le săvârșeau în chip potrivit patriarhii și cei din vremea lor, dar lui Moise i-a poruncit Dumnezeu să facă un cort pe pământ în Silom[4] după modelul celui din cer[5]. Dar ca să arate că cele sfinte de pe pământ nu sunt toate apropiate tuturor, a poruncit să fie Sfânta și Sfânta Sfintelor[6] pentru ca Sfânta să fie apropiată și accesibilă tuturor pentru rugăciune și slujbe – de aceea și dumnezeiescul Pavel numea acest prim cort altar pământesc[7]  – iar Sfânta Sfintelor era apropiată numai arhiereilor o dată pe an[8] și nu fără jertfă de sânge[9] și în toată curăția arhierească. De aceea și dumnezeieștii noștri învățători, învățați fiind să curățească pe cel ce urmează să vină la preoție atât cât este cu putință, au rânduit, în chipul cel mai bun, ca cel ce este nevrednic de preoție să nu vină și să intre nepecetluit[10] în Sfântul Altar.

Dar eu nu despre preoție, ci despre biserică și despre sinaxă am făgăduit mai înainte să vorbesc. Pentru aceea am și amintit de dumnezeiescul acela cort mozaic, pe care și Solomon imitându-l, a înălțat cu osteneală templul acela vestit[11] și a făcut și el Sfânta și Sfânta Sfintelor[12] în el. Și pe acesta iarăși imitându-l fiii elinilor în chip rău, au zidit temple idolești întru care aveau loc și oracole demonice și se lucrau slujiri spurcate. Apoi iarăși, urmând Duhului Sfânt și tradițiilor apostolice, învățătorii corifei ai credinței ortodoxe au imitat și cortul mărturiei, și templul lui Solomon, și au ridicat cu osteneală biserici spre slava lui Dumnezeu și mântuirea credincioșilor, unul episcop al Neocezareii, altul al Cezareei Cappadociei, iar altul al Nazianzului, altul al Bizantionului, altul al Ailiei și altul al Alexandriei, și așa mai departe. Pe de o parte, imitând, cum s-a spus, cortul mărturiei și templul, pe de altă parte, și fiindcă L-au auzit pe Domnul numind templul casă părintească și casă de rugăciune[13], au lăsat să se construiască mai multe biserici și să zugrăvească în acestea chipurile sfinților și numind altarele dumnezeiești Sfânta Sfintelor au rânduit ca nu tuturor să fie accesibile acestea, întocmai ca cele din vechime și să se săvârșească în acestea jertfele cele fără de sânge și să se păstreze în ele sfintele vase. Dar pentru ca să nu-mi întind mai mult cuvântul despre acestea voi trece mai departe cu vederea multe din ele și voi spune pe scurt celui ce crede cum este și firea lucrului.

Căci este, este cu adevărat și această sfântă biserică cea mai clară imitație a cerului precum era și cortul mărturiei de care am vorbit și întru care era slujit Dumnezeu și vorbea Dumnezeu în cort cu văzătorul de Dumnezeu Moise[14]. Pentru aceea și noi adunați fiind în acest cer pământesc, îi imităm pe cereștii și nematerialnicii aceia dănțuitori și cântăreți, dănțuind și noi, cei materialnici, în acest cer și cântăm și slujim Lui Dumnezeu toți ca unul. Și așa cum în cer nu toți stau laolaltă pentru a cânta, ci cei mai mulți dintre aceștia sunt mai degrabă trimiși la ascultări, cum ar fi să păzească, să mântuiască, să hrănească, să facă dreptate sau să aducă sufletele, la fel și noi, unii avem parte de rânduiala bisericească și starea în biserică pentru a-i cânta lui Dumnezeu, în timp ce alții au primit a se ocupa cu ascultări în afară pentru cele mai necesare trebuințe. Pentru aceea fiecare dintre noi avem nevoie de multă atenție, ca să nu ne abatem. Și așa cum slujitorii cei de sus au privirea neabătută și neîmprăștiată și stau cu frică și cu bucurie și cu multă râvnă și Îl laudă pe Dumnezeu, la fel trebuie și noi cântăreții cei de jos cu frică și cu dor și cu bucurie să stăm în acest cer pământesc spre lauda lui Dumnezeu. Nu este vreodată întinăciune, nu este chip al păcatului la cântăreții cei de sus și, prin urmare, așa se cuvine și celor de jos să imite, după putere, faptul de a fi nematerialnic, neîntinat și iubitor de Dumnezeu, care aparține celor de sus, fiindcă și unii, și alții au învățat să slujească și să-L laude pe Unul Dumnezeu. Iar aceia dintre ei care sunt trimiși la ascultare nu își fac voia lor, nu fac ceva fără voia lui Dumnezeu, nu se desprind deloc de dumnezeiasca dragoste. Iar aceia dintre noi rânduiți și trimiși la ascultare nu trebuie să facă ceva împotriva voii proestosului. De aceea se și numește chipul nostru îngeresc[15], ca să imităm și noi întru totul după putere petrecerea îngerească și să nu vă mire pe voi care auziți că suntem datori să-i imităm pe îngeri, de vreme ce suntem datori a-L imita pe Însuși Dumnezeu după al Cărui chip și suntem[16]. Fiți – zice –următori ai lui Dumnezeu ca niște fii iubiți, și iarăși, Fiți următori ai mei, precum și eu sunt al lui Hristos[17]. Este după chipul lui Dumnezeu și Îl imită pe Dumnezeu acela care de la sine însuși lucrează binele, acela care împărățește peste patimile cele necuvioase, cel ce își stăpânește orice pornire a mădularelor și le îndreaptă pe acestea spre limanul mântuirii. Căci îngeresc ne este chipul și trebuie să petrecem îngerește, ca nu cumva să-l întinăm pe acesta, căci la nimic nu ne va folosi, la absolut nimic, această mare făgăduință, așa cum cu nimic nu i-a folosit pe îngerii care au păcătuit faptul că mai înainte de a fi demoni erau și se numeau îngeri, ci și mai mult au fost osândiți pentru acest motiv, fiindcă, fiind învredniciți să aibă o fire nematerialnică și fără afecte, ei s-au întors de la ceea ce era mai bun la ceea ce era mai rău[18], nu fiind forțați de vreo silă, ci înșelându-se de voia cea rea. Și noi suntem numiți nu de lume, ci de Dumnezeu Însuși îngeri pământești[19] și dacă petrecem în chip nevrednic de o asemenea vrednicie, vom fi osândiți mai rău decât răii din lume, tot așa cum demonii cei nematerialnici își adună loruși foc mai mult decât oamenii cei materialnici. Căci zice: focul veșnic, cel gătit diavolului și îngerilor lui[20].

Iar dacă îi vine cuiva greu să audă acestea, să nu ne aducă nouă vreun reproș, fiindcă nu noi, nici cuvântul nostru, ci fapta fiecăruia și sârguința și voia fie îl vor slăvi împreună cu îngerii, fie îl vor condamna împreună cu demonii. Să nu fie ca cineva dintre noi să se arate atât de vinovat și de condamnat, ci fie ca noi toți să ne împărtășim de moștenirea dumnezeiască împreună cu îngerii și cu sfinții, fiindcă și petrecerea noastră este în ceruri[21]. Pentru aceea să ne sârguim, fraților, să cugetăm cele cerești, pe cele din ceruri să le dorim, pe cele din ceruri să le închipuim, pe cele din cer să le vedem duhovnicește și numaidecât, vorbind pe scurt, să ne adunăm comoară în ceruri[22], De unde și așteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfățișare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale[23], adică nestricăcios și nemuritor și părtaș slavei Lui și împărăției Lui.

Dar fiindcă cuvântul nostru a arătat cu măsură biserica cer fiind și pe cei ce cântă în ea[24] i-a arătat îngeri pământești, nimeni, așadar, fraților, să nu aibă starea în biserică în lenevie; nimeni, nesuferind de vreo durere, să nu-și născocească pricină de durere, încât neavând durere de cap sau de picioare, sau colice, sau răceală, sau arșiță, nici fiind tulburat de vreuna din durerile acestea, dându-și spatele picotirii trândăviei de dragul odihnei trupești, să se lipsească de liturghia îngerească despre care am vorbit mai sus. Doar dacă cineva, fără a născoci pretexte, are vreo durere într-adevăr, și Dumnezeu știe aceasta de la Care vine și iertarea.

Nu vezi, frate, cum alergăm toți laolaltă să ascultăm când bate lemnul de mâncare[25] și cum ne sârguim de la început să fim la masă, ca să apucăm a mânca până la săturare, încât nu întârziem câtuși de puțin de la mâncăruri. La fel trebuie fără doar și poate și când bate toaca de biserică să alergăm toți la dumnezeiasca sinaxă cu multă râvnă de la început până la ultima rugăciune, pentru ca, așa cum la masă am hrănit trupul, tot așa și la biserică să ne hrănim sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu.

Și de ajuns sunt acestea despre asta. Dar fiindcă vine a șasea săptămână din post și Stăpânul casei cheamă pe la ceasul al șaselea lucrători la via Lui[26], să nu ne împotrivim, nici să ne lenevim din lucrare, să nu îmbrățișăm lenevirea, nici să ne arătăm nelucrători ai viei celei bune, ca să nu ne păgubim de dinarul Stăpânului și al Stăpânului casei, ci să alergăm cu râvnă. Căci se apropie vremea plății acestui dinar. Se apropie Finicul cel adevărat, se apropie Mlădița vieții. Se apropie acel Osana, Fiul lui David. Se apropie lauda pruncilor și ziua Floriilor, se apropie Finicul cel înalt. Veniți să lucrăm în via cea sfântă. Veniți să urcăm cu cântări în Finic. Veniți să atingem înălțimile Lui[27], veniți să-I culegem roadele, veniți să ne desfătăm de preadulcele, preasfântul rod al vieții, pentru ca, atunci când cineva va spune, precum strămoșul nostru de la început care a căzut: era frumos la vedere și bun de mâncare rodul care m-a omorât[28], bucuroși noi să răspundem: Da, dar și rodul ce m-a făcut pe mine nestricăcios și m-a înviat și m-a mântuit este frumos și împodobit cu frumusețea[29] și bun este de mâncare spre mântuirea sufletului”.

Să alergăm, să ne sârguim. Să alergăm prin virtute, să ne sârguim prin pocăință, să ne grăbim să ajungem să ne suim în Finicul cel înalt[30]. Căci dreptul ca finicul va înflori[31] în virtuți, și ca cedrul cel din Liban, întărit fiind, se va înmulți, rodul cel dumnezeiesc din El sădit în casa Domnului, neapropiat furilor. În curțile Domnului Dumnezeului nostru și nu în câmpia patimilor vor înflori. Dar fie ca acolo, în curțile fricii de Dumnezeu și ale dorului dumnezeiesc înflorind făptuirea, să rodească dumnezeiasca vedere. Suișuri în inimă punând[32], urcă și nu se vor opri din suișul lor, nici nu vor osteni, nici nu vor privi la cele ce se târăsc pe jos, nici nu se vor întoarce spre cele de dinapoi[33], nici cele desfătătoare de jos nu îi vor înșela pe ei, până ce nu vor ajunge în curțile împărătești ale strălucirii de sus și nu se vor sălășlui în frumoasele cămări de nuntă și nu vor vorbi cu Mirele cel fără de moarte, de a Cărui moștenire învrednicește-ne, Hristoase, și pe noi să ne lipim și să ne împărtășim cu mila și iubirea de oameni a multei Tale bunătăți, căreia i se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea împreună cu Tatăl și cu Duhul, acum și în vecii vecilor. Amin.