Acest sfânt este vlăstar al insulei Ciprului. S-a născut în anul 1134 în satul Léfkara, care acum se numește Káto Dry, lângă Lárnaka. Satul Káto Dry a fost construit după moartea Sfântului. El se trăgea din neamul Katamoútides, care dăinuiește până astăzi. Încă din frageda sa pruncie a fost chemat de Dumnezeu să devină sfânt. Nu era ca ceilalți copii, care se jucau și se distrau, ci era mai retras, dedicându-se lui Hristos și religiei creștine.

Când a împlinit vârsta de 18 ani, părinții lui l-au logodit. Însă Neófytos a fugit din casa părintească, mergând la mănăstirea Sfântului Ioan Hrisostom din muntele Koutzouvéntis. După două luni, părinții săi l-au găsit și l-au luat acasă. Neófytos nu voia nici în ruptul capului să se însoare, ci să se călugărească. Văzând părinții săi cât de ferm era în hotărârea lui, l-au lăsat în pace. S-a întors deci Neófytos din nou la mănăstire și a căzut la picioarele egumenului, rugându-l să-l primescă ca frate, iar acesta l-a primit. Timp de cinci ani a avut ca ascultare să păzească viile mănăstirii, timp în care a învățat Psaltirea pe de rost. Însă, întrucât nu era mulțumit de viața ascetică de aici, ci căuta o viață mai aspră, a plecat în Melissóvouno, unde s-a nevoit într-o peșteră timp de un an. Apoi a luat o corabie și a plecat spre Sfântul Mormânt, unde a stat șase luni, după care s-a întors în Cipru, mai exact în Pafos. Aici l-au prins soldații care păzeau cetatea și l-au băgat la închisoare, unde a stat o zi și o noapte. După ce a fost eliberat, Neófytos s-a retras mai în înteriorul insulei pentru a găsi un loc mai retras unde să se nevoiască.

A mers pe unde l-a luminat Dumnezeu, ajungând într-un loc abrupt. După ce s-a peregrinat din iunie până în septembrie, a găsit într-un sfârșit o peșteră care era plină de păsări și șerpi. Timp de un an a muncit din greu pentru a o adânci, terminând în ziua pomenirii Cinstitei Cruci. Această peșteră a numit-o «loc zăvorât», de aceea el însuși este numit în sinaxar «Sfântul Neófytos Zăvorâtul». Vestea despre sfințenia vieții sale s-a răspândit în toată insula Ciprului, încât mulți au venit dorind să se nevoiască alături de el. Atunci sfântul a construit o mănăstire mare, cu hramul Sfintei Cruci. Atât peștera cât și mănăstirea s-au păstrat intacte până în ziua de azi. Peștera este pictată încă de pe vremea sfântului cu scene din Evanghelie și cu diverși cuvioși, într-un stil simplu și calm. Într-o chilie săpată spre interiorul peșterii, se află și mormântul sfântului. În această peșteră a trăit în izolare totală timp de mulți ani, nevoindu-se în post și rugăciune. Numai duminica cobora cu ajutorul unei scări în peștera de mai jos pentru a rosti un cuvânt de învățătură ucenicilor săi. În acest mod a trăit cincizeci și cinci de ani, cercetând Scriptura zi și noapte. Cu toate că nu era prea învățat, fericitul a scris multe cărți sfinte, șaisprezece la număr, cărți care emană mireasma Sfântului Duh. A cunoscut dinainte ziua când va adormi. Adunându-i pe ucenicii săi, i-a îndemnat să trăiască în iubire și bună înțelegere, respectând Regula pe care le-a lăsat-o în scris. Și-a dat duhul în mâinile Domnului pe 12 aprilie 1215. [Pomenirea Sfântului Neofit se săvârşeşte pe 28 septembrie, atunci când a avut loc găsirea mormântului şi a cinstitelor sale, la anul 1750.]

Acest sfânt este unul dintre acei oameni simpli care l-au primit pe Hristos ca pe o hrană firească pentru sufletul lor, fără să se adâncească în învățături sofisticate. Prima carte pe care a învățat-o pe dinafară și pe care o iubea nespus a fost Psaltirea Proorocului David, apoi diverse rugăciuni, tropare și cuvinte ale Sfinților Părinți. Nu a fost învățat de nimeni, de aceea putem spune că a fost «învățat de Dumnezeu». Scrierile sale poartă pecetea gândirii sale proprii, fiind înmiresmate cu evlavie și frică de Dumnezeu. A scris «Comentariu la zilele facerii», unde a tratat subiectul creării lumii, «Comentariu la începutul anului bisericesc», despre Arhanghelul Gavriil, despre Sfântul Mámas, despre Nașterea Maicii Domnului, despre sfânta și cinstita Cruce, despre cuviosul martir Polychrónios, și despre mulți alți sfinți. De asemenea, a scris «Despre Apocalipsa Sfântului Ioan», «Despre cutremure», «Comentariu la Psalmi», și altele. Dintre toate acestea, am ales câteva pe care le vom analiza în continuare.

În «Comentariu la zilele facerii», menționează cum s-a hotărât să scrie acestă carte: «Mi se pare un lucru bun să spun din ce cauză am decis să scriu această carte. De pe vremea când m-a luminat de sus Răsăritul dumnezeiesc și m-a îndepărtat de deșertăciunile acestei lumi, îndreptând pașii mei spre căile drepte ale păcii și înduplecându-mă să urmez viața monahală, am plecat pe ascuns de la părinții mei și de la cei șapte frați, băieți și fete, și am ajuns la o mănăstire sfântă. Acolo s-a nimerit să aud profeția care zice “la început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” și celelalte care urmează. Și tare m-am minunat de acestea, fiindcă niciodată nu auzisem asemenea cuvinte, întrucât până la vârsta de optsprezece ani nu știam să citesc. Atât de tare m-am minunat la auzul acestor cuvinte și atât de mult le-a iubit sufletul meu, încât am zis: ce bine ar fi să citească și alte profeții ca să le aud, deși nu înțelegeam sensul lor, în afară de pasajul “la început a făcut Dumnezeu cerul și pământul […] și a văzut Dumnezeu că toate sunt bune foarte”, nimic mai mult. Dar nici nu voiam să apelez la cineva să-mi explice, ci păstram acest simțământ într-un colț tainic al inimii mele. Și când am fost pus să lucrez în vie, am început – cu ajutorul Domnului și cu rugăciunile fraților monahi – să învăț a citi. Ba mai mult decât atât: harul dumnezeiesc m-a ajutat să învăț pe de rost toată sfânta Psaltire. Când am fost luminat să las gălăgia vieții de obște și să merg să trăiesc în isihie, atunci am găsit timp prielnic pentru studiu. Si, întrucât păstram vie amintirea acelor cuvinte din Facere, am căutat acest fragment mai mult decât oricare altul, iar când l-am găsit, atât de mult l-am îndrăgit, că l-am învățat pe de rost cu ajutorul Domnului. Și am învățat nu numai fragmentul referitor la zilele creației, ci și cele despre Rai, despre încălcarea poruncii, despre potop, despre Turnul Babel, ajungând până la pasajul despre pietenul lui Dumnezeu, Avraam, minunându-mă foarte de toate acestea».

Cu privire la nenorocirile suferite de Cipru, a scris «Despre nedreptățile săvârșite în țara Ciprului», carte care începe astfel: «Norul acoperă soarele, iar ceața acoperă crestele munților, împiedicând pentru puțină vreme căldura și razele luminoase ale soarelui. Iar noi, de doisprezece ani suntem acoperiți de norii și ceața necazurilor care s-au abătut unul după altul asupra țării noastre. Îndată ce Ierusalimul a fost cucerit de către ateul Salahantís, iar Ciprul de Isaáchios Komninós, ceață și furtuni s-au abătut asupra patriei noastre, războaie și neorânduială, jafuri și vărsări de sânge. Pentru că iată, pentru păcatele noastre, Mormântul dătător de viață al Domnului și celelalte sfinte locuri au fost ocupate de câinii Musulmani, făcând să lăcrimeze tot sufletul care iubește pe Dumnezeu. Văzând acestea, s-au cutremurat toate popoarele și domniile, asa cum este scris, iar germanii și englezii și aproape toate popoarele s-au ridicat să meargă să elibereze Ierusalimul, dar n-au putut să facă nimic. Și iată, au trecut doisprezece ani, iar valurile năpastei se întețesc și se înalță mai tare… Toate acestea au fost îngăduite de Dumnezeu pentru păcatele noastre, ca să ne smerim și poate că vom fi iertați. Există o țară Anglia, mai sus de Románia (imperiul roman); pornitu-s-au deci spre Ierusalim englezii, împreună cu căpetenia lor, îmbarcați în niște bărci uriașe, numite nákkes. Atunci a venit la Ierusalim și regele german cu nouă sute de mii de soldați. Însă mergând spre părțile de răsărit ale Iconiului, și-a pierdut armatele din cauza foamei și a setei, iar însuși regele s-a înecat într-un râu, călare pe calul său. Apoi Englezul a venit în Cipru și a găsit-o ca pe o mamă nemângâiată…

Țara noastră este ca marea agitată de vânt puternic. Dezastrul nostru este mai mare și decât marea învolburată. Fiindcă marea, când nu este agitată de vânt, se liniștește, pe când la noi furtuna se înrăutățește pe zi ce trece, iar mânia ei nu are sfârșit. În cartea Levitic sunt descrise toate năpastele care s-au abătut asupra țării noastre: războaie, semănat fără recoltă, batjocură din partea dușmanilor noștri. Forța noastră a fost diminuată considerabil. Am rămas puțini. “Fiindcă v-ați împotrivit Mie și Eu Mă voi împotrivi vouă, zice Domnul”. Și într-adevăr așa este. Fiindcă dacă nu șchiopătează bolnavul, nici doctorul nu-l taie cu bisturiul și nici nu-i dezinfectează piciorul afectat. Așa și noi, dacă nu-l mâhneam pe preabunul nostru doctor și nu ne împotriveam Lui, nici El nu s-ar fi purtat urât cu noi și nu ne-ar fi trimis necazuri ca să ne mântuim».

Troparul Sfântului Neofit Zăvorâtul, Glas I, podobie “Locuitor pustiului”:

Faima Lefkarei şi lauda ciprioţilor, apărătorule al mănăstirii Enklistra, de-Dumnezeu-purtătorule Părintele nostru Neofit, cu bărbăţie te-ai nevoit în postiri, privegheri şi rugăciuni, ca să primeşti dumnezeiescul har, pe care îl dăruieşte credincioşilor racla moaştelor tale. Slavă Celui Ce ne-a hărăzit nouă aceasta! Slavă Celui ce te-a slăvit pe tine! Slavă celui ce dăruieşte prin tine, tuturor, tămăduiri!

(Fótis Kóntoglou, Ασάλευτο Θεμέλιο (Temelia nezdruncinată), Editura Akrítas, 1996)