Vieţuirea singuratică în pustie cere tărie îngerească şi noul începător, cu deosebire biruit de patimile sufleteşti ale mâniei şi mândriei, a zavistiei şi îngâmfării, să nu îndrăznească a face nici un pas spre vieţuirea în pustie ca să nu cadă în aiurirea minţii. Viaţa de obşte cere o mare răbdare.

Calea împărătească, adică a avea vieţuirea cu unul sau doi fraţi sub povăţuirea unui bătrân, are mai multă îndemânare, că ea nu cere răbdare prea mare ca viaţa de obşte şi-i mai veselă decât pustnicia.

Pe această cale de mijloc ai a te supune numai bătrânului şi la unul sau doi împreună vieţuitori; în obşte trebuie să te supui nu numai stareţului tău ci întregii frăţimi până la cel din urmă om şi să suferi de la ei certări, reproşuri, ocări şi tot felul de ispite, să fii praf şi cenuşă sub picioarele tuturor şi ca un rob cumpărat pe bani să slujeşti tuturor cu smerenie şi cu frică de Dumnezeu, să rabzi fără cârtire orice lipsuri de mâncare şi îmbrăcăminte şi de orice alt fel.

Amestecarea acestor feluri de vieţuire şi trecerea înainte de vreme la pustie duce la cele mai nenorocite urmări. Viaţa de obşte şi sfânta ascultare întinsă este rădăcina adevăratei vieţi călugăreşti.

Dumnezeiasca ascultare este virtutea de căpetenie a puterilor cereşti ale îngerilor. Duhul sfânt prin Sfinţii Părinţi a împărţit viaţa călugărească în trei cinuri sau rânduieli: petrecerea singuratică, pustnică; vieţuirea împreună a doi sau trei fraţi de un cuget şi, a treia, viaţa de obşte.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine... Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 372)