Jur împrejurul munţilor au dus o viaţă în care a urca geografic şi duhovnicesc e însuşi felul de a fi. Aici nu a venit oricine, iernile sunt aspre, munca-i multă, caracterele trebuie să fie tari, iar oamenii puternici.

Le recunoşti după chipul adormit şi zâmbitor, spunând celor din jur că poarta nu le-a fost închisă şi drumul dincolo a început firesc. O viaţă-ntreagă au avut grijă cu înţelepciune de uleiul pentru candelă, să fie pregătite. Acum vor să se-ntoarcă în ţărână sus în deal, la cimitirul vechi, nu la cel nou de la şosea.

Cunoşti că-s ele după tristeţea reţinută a urmaşilor crescuţi să ştie că au de-acum o rugătoare ajutor în cer. Când preoţii spun să le fie iertate păcatele, o fac nu pentru că şi-ar aduce aminte cineva de vreunul, ci pentru că trebuie să fi avut, că nu e om să fie fără de păcat.

La bătrâneţe nu cer să fie ajutate, iar când le-ajuţi primesc – ca să îţi fie ţie primit darul. Nu sunt sărace, ci bogate în cele de folos. Dacă sunt singure rămase aici, iar rudele plecate la muncă insistă să se mute din ţară la ele, ca să le fie mai uşor, răspund că vor să moară în casa lor, unde-s stăpâne, aproape de locul unde s-au împărtăşit o viaţă.

Din curtea lor s-au văzut mereu munţii ninşi ai rugăciunii, de acolo veneau apele harului, acolo le mergeau oamenii după lemne, de acolo curgea viaţa să umple sufletele familiilor lor, lacuri de acumulare pentru setea lumii. Pruncii plecaţi din mâinile lor au dus ordine şi frumuseţe în lume, au întors şi întorc de la haos oraşele prea repede construite.

N-au avut vreme de vorbă, dar poate că le-a plăcut să cânte la strană. Dac-au ajuns în închisorile comuniste au răbdat tortura, n-au trădat. Dac-au ajuns în pădurile Siberiei şi-au hrănit copiii cu apă, sare, un praf de pâine şi multă rugăciune. Şi azi vor libertatea şi luptă pe unde sunt, tinere femei, aici sau în alte ţări, separă binele de rău şi nu privesc înapoi, duc greul cu demnitate. Ce e da le e da şi ce e nu le e, nu. Hrana lor a fost mereu făcută cu dragoste, mustrarea la fel, direcţia a fost clară şi limpede, luminoasă.

La tinereţe au spus cu fermitate bărbaţilor să stea în faţă, aproape ca pe-o poruncă, fără umilinţă. Pretenţiile le-au fost mari şi dăruirea, apoi, la fel pentru cel care a meritat-o.

Anotimpurile trec unul după altul şi se întorc, dar dânsele tot acolo sunt, în pământul acestor dealuri sau la muncă încă pe ele, sau cu ele în suflet, oameni ai obişnuinţelor folositoare, ai rânduielii, hotărârii indiscutabile. O matrice socială din care pleacă izvoare, se adună în pâraie şi fac marile râuri ale mănăstirilor despre care ştiu toţi şi spre care afluează oraşele la sărbători.

Ele dau pământul ferm şi plin de dragoste pe care se poate pune casa unui neam. Într-un potir numit România, aceste femei cu viaţă sfântă au dus şi duc greutatea nevăzută a jertfei.