Sfinţii Athoniţi au fost oameni ca şi noi. Şi Athosul a fost munte sălbatic, ca şi ceilalţi munţi. Dar nevoindu-se Părinţii noştri cu mărime de suflet, s-au sfinţit şi ei, au sfinţit şi muntele, care mai apoi a fost numit Sfântul Munte, iar noi acum ne umflăm în pene că suntem athoniţi...

Sfinţii noştri Părinţi au sfinţit pustia, au preschimbat-o în loc de nevoinţă duhovnicească; iar noi, din păcate, am făcut-o loc de vieţuire lumească.

Orice rânduială lumească în monahism este şi o mare neorânduială duhovnicească.

Frate, să nu doreşti să adaptezi pustia cea liniştită la sinea ta lumească neliniştită, ci respectă pustia, ca să te ajute cu liniştea ei să te pustieşti de patimile tale şi să fii dăruit cu har de Hristos.

Dacă vrei să te faci isihast şi să rămâi în linişte, dobândeşte mai întâi liniştea ta lăuntrică în zgomotul exterior, prin gânduri bune.

Începătorul care se desparte de obşte ca să se facă isihast se aseamănă cu smochina necoaptă ce se rupe din smochin, dar care încă mai picură lapte. Aceasta dovedeşte că încă are nevoie de lapte.

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Părinţi Aghioriţi – Flori din Grădina Maicii Domnului, Editura Evanghelismos, 2004, pp. 167-168)