În vremea aceea Iisus învăța și de față ședeau farisei și învățători ai Legii, veniți din toate orașele mici ale Galileei, ale Iudeei și din Ierusalim. Iar puterea Domnului se arăta în tămăduiri. Și, iată, niște bărbați aduceau, pe pat, pe un om care era slăbănog și căutau să-l ducă înăuntru și să-l pună înaintea Lui; dar, negăsind pe unde să-l ducă, din pricina mulțimii, s-au suit pe acoperiș și, printre cărămizi, l-au lăsat cu patul în mijloc, înaintea lui Iisus. Și, văzând credința lor, El i-a zis: Omule, iertate îți sunt păcatele tale! Iar fariseii și cărturarii au început să cârtească, zicând: Cine e Acesta care grăiește hule? Cine poate să ierte păcatele decât numai singur Dumnezeu? Iar Iisus, cunoscând gândurile lor, răspunzând a zis către ei: Ce cugetați în inimile voastre? Ce este mai ușor? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te și umblă? Dar, ca să știți că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele, a zis slăbănogului: Ție îți zic: Ridică-te, ia patul tău și mergi la casa ta! Și îndată, ridicându-se înaintea lor, luând patul pe care zăcuse, s-a dus la casa lui, slăvind pe Dumnezeu. Și uimire i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu și, plini de frică, ziceau: Am văzut astăzi lucruri minunate. (Luca 5, 17-26) (Sâmbătă în săptămâna a 19-a după Rusalii)

Una dintre cele mai cunoscute fapte minunate ale Domnului Hristos este vindecarea omului slăbănog din Capernaum, dar celebritatea acesteia nu vine de la minunea însăși. Domnul săvârșiseși înainte, dar mai ales după aceasta, nenumărate miracole de același fel. A vindecat pe soacra lui Petru care zăcuse de friguri, pe numeroși leproși, pe demonizați. Evangheliile abundă în descrieri trecătoare despre cum Iisus a vindecat numeroși bolnavi, fără să se mai precizeze în ce fel sau de ce boală suferiseră cei tămăduiți. În cazul acestei minuni, ceea ce este deosebit e modul în care au venit la Domnul cei ce căutau izbăvire. Se pare că încă de la începutul misiunii Sale, Iisus a devenit cunoscut în toată Galileea, ba chiar și mai departe. Evanghelistul ține să amintească de faptul că într-o zi El învăța în prezența fariseilor și a învățătorilor de Lege ceea ce înseamnă că elitele poporului erau de față. Fie că veniseră ca martori să se încredințeze de învățătura și de puterea Sa, fie să iscodească, fie să învețe, nu reiese de la început. E de remarcat însă că nu doar satele Galileei aveau reprezentanți la această predică probabil neprogramată, ci erau de față și unii din Iudeea și Ierusalim, deci din extrema cealaltă a Țării Sfinte. Mijloacele de comunicare de atunci erau doar veștile duse prin vorbă de comercianți, ori de pelerini, iar rapiditatea celebrității Domnului confirmă faptul că învățătura Sa era cu totul deosebită. 

Abia după ce subliniază diversitatea vizitatorilor, Evanghelistul arată cum anume niște bărbați au adus pe un pat mobil un slăbănog, prietenul sau poate ruda lor, și au încercat să se apropie de Domnul. Nu e de crezut că mulțimea nu le-ar fi făcut loc. Astăzi, de pildă, dacă vine cineva la biserică în scaunul cu rotile, la farmacie sau la un magazin, regulile elementare de politețe prevăd că trebuie să i se dea prioritate. Pe vremuri poate nu era atât de dezvoltat simțul civic, însă mila pentru cei în suferință exista, chiar dacă poate în mai mică măsură decât astăzi. Era propovăduită și de scripturile Legii Vechi. Însă probabil că mulțimea deosebit de mare i-a împiedicat să poată „înota” printre oameni până în apropiere. Așa că ei au decis să se urce pe casa în care vorbea Domnul și să demonteze acoperișul. Desigur că nu trebuie să fi fost o mare dificultate. Câteva brațe de crengi de palmier sau două țigle constituiau de cele mai multe ori acoperișul. Și astfel au coborât pe cel bolnav în fața lui Iisus prin spărtura făcută în tavan. Astăzi dacă s-ar întâmpla o asemenea situație, e foarte probabil ca făptașii să fie puși la plata daunelor casei. Însă simplitatea viețuirii de atunci nu producea asemenea probleme. Domnul le-a văzut credința celor care au venit. Așadar, nu pentru credința slăbănogului, ci a lor, a zis celui bolnav: „Omule, iertate îți sunt păcatele tale”. Nu se poate ști ce păcate poate i-ar fi provocat aceluia slăbiciunea. Evanghelistul nu insistă pe aceasta, ci pe opoziția dintre prietenii binevoitori, care au încălcat buna-cuviință urcând pe casă și deteriorând-o pentru fratele lor și fariseii și cărturarii care murmurau că Iisus grăiește hule. Tehnic, aveau dreptate. Potrivit legii iudaice, numai Dumnezeu iartă păcatele, iar Iisus Și-a arogat prin aceasta un drept dumnezeiesc, ceea ce la evrei era de nepermis. Oricum falsa lor bună-cuviință îi făcea să nu spună cu glas tare ce aveau pe inimă. 

Sfântul Luca notează că Hristos le-a cunoscut gândul și a încercat să le arate că ori de spune: „iertate sunt păcatele tale” sau „scoală-te și umblă”, e cam același lucru. Și chiar așa și este. Azi când un credincios vine la spovedanie, împovărat de păcate și de griji, potrivit tradiției stă în genunchi în fața duhovnicului. Și asta nu pentru a fi umilit sau pentru a-i da putere preotului în fața enoriașului, ci pentru a arăta că în Taina Mărturisirii ne plecăm înaintea lui Dumnezeu și suntem ca neputincioșii. Iar la sfârșit, când duhovnicul citește rugăciunea de dezlegare, îl ia de mână pe cel ce s-a confesat și îi dă să sărute crucea și epitrahilul, ridicându-l din genunchi. Atunci se întâmplă același lucru ca și minunea din Evanghelia acestei sâmbete. „Scoală-te și umblă” echivalează cu iertarea păcatelor pentru că e vorba de un îndemn de ridicare din înlănțuirea răutății și de mergere către altar, unde se primește darul Împărtășaniei. 

Minunea se încheie cu confirmarea vindecării, adică ridicarea bolnavului care s-a dus acasă pe picioarele sale, slăvind pe Dumnezeu, însoțită de uimirea celor de față, care și ei Îl slăvesc pe Dumnezeu. Nu se mai spune nimic de cârtirea cărturarilor. Că s-au convins de puterea Domnului Iisus și de echivalența între iertare și ridicarea în picioare, nu putem ști. Dar ceea ce poate reține atenția din această pericopă este slăvirea lui Dumnezeu de către cei de față. Iisus nu face minuni spre propria slăvire sau spre a-Și face un nume. Slava lui Dumnezeu este singura bucurie și împlinire reală a misiunii Sale fiindcă și însănătoșirea nu e bună ori rea ca act în sine, ci pentru ca în starea de sănătate să-L putem slăvi pe Dumnezeu Care ne-a făcut.