Problema divină e o problemă de mare cinste interioară. Au fost sfinți trăitori neștiutori – nici „Tatăl nostru” nu știau – care stăpâneau natura fiindcă erau cinstiți. Și o exemplificare și mai plastică: Într-o mănăstire, starețul a văzut un călugăr mergând pe sus și și-a zis: „Ăsta are o lucrare”. După ceva timp, l-a văzut mergând pe pământ. Și-a zis: „Să știi că ăsta și-a pierdut lucrarea”. L-a chemat și l-a întrebat: „Cum te rugai tu înainte?”. „«Doamne, nu mă milui pe mine, păcătosul! Doamne, nu mă milui pe mine păcătosul!» Și m-am scăpat și am zis în biserică, tare, și m-a auzit un părinte și mi-a zis: «Mă, să nu mai zici așa! Zi: Doamne, miluiește-mă!», și de-atunci zic așa.” Și starețul i-a zis: „Să zici tot ca înainte”. Adică nu este vorba de știință aici. Acela era sincer, îi plăcea lui Dumnezeu această sfântă simplitate.

Oricine ai fi, orice diplome ai ține în buzunarele tale sau în capul tău, dacă inima nu este cinstită, nu acumulezi, și sigur nici libertate nu ai. Credeți voi că dracul e liber? Nu! E cel mai muncit, pentru că nu e în Hristos. Mai mult, e declarat dușmanul lui Hristos. Așa că nu vă temeți de el; e tolerat, nu e o putere. Așadar, nu există libertate decât în adevăr, și adevărul este Hristos, Calea și Viața. (Arhimandritul Arsenie Papacioc)

(Duhovnici români în dialog cu tinerii, Editura Bizantină, București, pp. 129-130)