Singurătatea – între însingurare în mijlocul mulțimii și căutarea lui Dumnezeu

Mulțimea distragerilor specifice perioadei contemporane are un efect bizar. Între prieteni, cunoștințe și nenumăratele persoane care ne înconjoară – mai ales în marile aglomerări urbane –, între televizor, radio și internet, mereu ocupați, mereu surescitați, descoperim, în momentele grele, că experimentăm singurătatea în mijlocul mulțimii, acel paradox care ne demonstrează că nu este suficientă existența altcuiva în preajmă (real sau virtual) pentru a ne ajuta să simțim cu adevărat binefăcător prezența sa. Dimpotrivă.

Uneori, dincolo de prezentul dezlănțuit în tăceri zgomotoase, apar lumini printre idei și gânduri printre nori, dăruind un țel și un nume pentru generații întregi. Cei care au dat naștere acestor sclipiri rămân în sufletele noastre vreme de o viață și în amintirea colectivă – vreme de veacuri, zugrăvind viitorul în culorile de neșters ale unui trecut plin de farmec și putere.

Alteori, însă, dincolo de motivele unei existențe frumoase și rodnice, apar neguri printre cuvinte goale și vorbe înșelătoare prin ceață, năucind în special generațiile tinere (care au nevoie de îndrumare și care sunt expuse la acțiunile răuvoitoare). Prezentul și viitorul capătă nuanțele calpe, imposibil de obținut prin mijloace firești, ale unui trecut scufundat în ceață densă. Nori pufoși, prea viu colorați, aplicați peste fotografii sepia.

Vine un moment, observăm, când pare necesar să îți declari răspicat adeziunea la o idee ori la alta, opusă. La pro ori la contra. Eventual, la o întreagă formațiune care să își întindă rădăcinile printre pietrele de temelie măcinate de nimicnicie ale gândurilor consistente. Rezultatul constă, adesea, în stagnarea unei persoane printre concepte mucegăite, mereu spoite în culorile noutății, modernului, aparentului… Sunt lucruri care ne pot modifica felul de a fi sau pot schimba felul în care suntem percepuți – dar asta nu înseamnă, neapărat, că am devenit, din acel moment, cu adevărat diferiți.

Apartenența înverșunată la un grup nu ajută, după cum nici singurătatea prost concepută nu este o soluție. În fața fleacurilor cotidiene suntem expuși derizoriului sau distrugerii, iar nimicul este doar o cale spre alienare. Retragerea din societate, fără o bază solidă a gândirii și a trăirii sufletești, în special, duce la rătăcire pe drumuri neumblate, pline de hățișuri și hârtoape. Altfel spus, însingurarea voluntară, sprijinită doar de premisele mistificate, egoiste, ale evadării din calea unei primejdii (fie ea reală ori închipuită, ancorată în moment sau persistentă, dincolo de timp) este lipsită de rost și, într-un final, dăunătoare propriei deveniri. Reprezintă, până la urmă, un suicid social care nu poate aduce nimic bun în viața noastră, întrucât Însuși Dumnezeu a zis: „Nu este bine să fie omul singur” (Facere 2, 18).

Am văzut, însă, oameni care au preferat să rămână singuri cu Dumnezeu. Și nu este vorba despre o rătăcire maladivă prin spații ascunse, departe de orice tentativă socială, ci despre un parcurs voluntar pe o cale grea, pe care singurul tovarăș de drum îți este Tatăl ceresc. Aceasta reprezintă cu totul altceva. Deoarece retragerea către singurătatea întru divin nu este, de fapt, singurătate. Este căutare și împlinire. Este scrutare și înțelegere. Este existență în vederea comuniunii cu perfecțiunea, pe malul sublimului, cel atât de îndepărtat, aflat dincolo de vorbe, speranțe și uitări…

Pustnicia, însoțită de asceză, este o rugăciune continuă. Tocmai de aceea adevărații pustnici au fost și sunt cele mai generoase persoane care au existat vreodată, iar retragerea lor din lume a constituit o acțiune deosebită, de un altruism covârșitor, dedicată atât lui Dumnezeu, cât și semenilor. Iar privită din această perspectivă, trebuie să recunoaștem că mai degrabă viața noastră este adesea caracterizată de negură și însingurare, în timp ce viața celor care s-au dedicat Părintelui ceresc reprezintă o rază curată de soare, izvorâtă din împlinirea existenței umane întru divin.

Iată, așadar, două aspecte, total opuse, ale însingurării: solitudinea alături de propriul sine și cea alături de divin. Trebuie să înțelegem că nimeni, niciodată, în nicio circumstanță, nu este cu adevărat singur. Indiferent de scopurile, motivațiile și pretextele noastre, doar faptul că ne întoarcem cu spatele (ori ne retragem într-un loc ferit) nu este suficient pentru a ne ascunde. Și nu știu de ce și-ar dori cineva un astfel de lucru. Deoarece numai fărădelegile sunt săvârșite, de preferință, la „adăpostul” întunericului sau negurii, în timp ce întreaga noastră viață, cu bune și cu rele, este trăită „la vedere”, printre semeni și sub privirea părintească a lui Dumnezeu.

Mulțimea distragerilor specifice perioadei contemporane are un efect bizar. Între prieteni, cunoștințe și nenumăratele persoane care ne înconjoară – mai ales în marile aglomerări urbane –, între televizor, radio și internet, mereu ocupați, mereu surescitați, descoperim, în momentele grele, că experimentăm singurătatea în mijlocul mulțimii, acel paradox care ne demonstrează că nu este suficientă existența altcuiva în preajmă (real sau virtual) pentru a ne ajuta să simțim cu adevărat binefăcător prezența sa. Dimpotrivă. Prea adesea suntem asaltați de persoane (indiferente, de fapt) care urmăresc să ne atragă într-un grup, fără a fi interesate de noi înșine, neapărat, ci de înscrierea noastră în catastifele înșelătoare ale acestui veac, de încolonarea noastră sub un stindard, adăugându-ne unui număr, nu unui mediu social. Iar solitudinea de facto devine alienare, îmbolnăvindu-ne de însingurare efectivă și afectivă. De aici apare imposibilitatea adaptării la acest mod toxic de existență, urmată de autodistrugere.

Remediul este simplu – deși, poate, nu modern: întoarcerea către Dumnezeu. Unicul aspect cu adevărat pozitiv al acestei vieți constă în cunoașterea și chemarea Tatălui ceresc atunci când ne este bine, ca și atunci când ne este greu. În această situație, singurătatea în mijlocul mulțimii și singurătatea reală, ambele acute, nu vor mai însemna mare lucru – căci va fi alături de noi Însuși Creatorul și binefăcătorul nostru. După cum sublinia într-o predică vrednicul de pioasă amintire Mitropolit Antonie Plămădeală: „Nu ai om? Ai Dumnezeu”. Iar asta, până la urmă, înseamnă că ai totul!

Singurătatea – între însingurare în mijlocul mulțimii și căutarea lui Dumnezeu
 

Uneori, dincolo de prezentul dezlănțuit în tăceri zgomotoase, apar lumini printre idei și gânduri printre nori, dăruind un țel și un nume pentru generații întregi. Cei care au dat naștere acestor sclipiri rămân în sufletele noastre vreme de o viață și în amintirea colectivă – vreme de veacuri, zugrăvind viitorul în culorile de neșters ale unui trecut plin de farmec și putere.

Alteori, însă, dincolo de motivele unei existențe frumoase și rodnice, apar neguri printre cuvinte goale și vorbe înșelătoare prin ceață, năucind în special generațiile tinere (care au nevoie de îndrumare și care sunt expuse la acțiunile răuvoitoare). Prezentul și viitorul capătă nuanțele calpe, imposibil de obținut prin mijloace firești, ale unui trecut scufundat în ceață densă. Nori pufoși, prea viu colorați, aplicați peste fotografii sepia.

Vine un moment, observăm, când pare necesar să îți declari răspicat adeziunea la o idee ori la alta, opusă. La pro ori la contra. Eventual, la o întreagă formațiune care să își întindă rădăcinile printre pietrele de temelie măcinate de nimicnicie ale gândurilor consistente. Rezultatul constă, adesea, în stagnarea unei persoane printre concepte mucegăite, mereu spoite în culorile noutății, modernului, aparentului… Sunt lucruri care ne pot modifica felul de a fi sau pot schimba felul în care suntem percepuți – dar asta nu înseamnă, neapărat, că am devenit, din acel moment, cu adevărat diferiți.

Apartenența înverșunată la un grup nu ajută, după cum nici singurătatea prost concepută nu este o soluție. În fața fleacurilor cotidiene suntem expuși derizoriului sau distrugerii, iar nimicul este doar o cale spre alienare. Retragerea din societate, fără o bază solidă a gândirii și a trăirii sufletești, în special, duce la rătăcire pe drumuri neumblate, pline de hățișuri și hârtoape. Altfel spus, însingurarea voluntară, sprijinită doar de premisele mistificate, egoiste, ale evadării din calea unei primejdii (fie ea reală ori închipuită, ancorată în moment sau persistentă, dincolo de timp) este lipsită de rost și, într-un final, dăunătoare propriei deveniri. Reprezintă, până la urmă, un suicid social care nu poate aduce nimic bun în viața noastră, întrucât Însuși Dumnezeu a zis: „Nu este bine să fie omul singur” (Facere 2, 18).

Am văzut, însă, oameni care au preferat să rămână singuri cu Dumnezeu. Și nu este vorba despre o rătăcire maladivă prin spații ascunse, departe de orice tentativă socială, ci despre un parcurs voluntar pe o cale grea, pe care singurul tovarăș de drum îți este Tatăl ceresc. Aceasta reprezintă cu totul altceva. Deoarece retragerea către singurătatea întru divin nu este, de fapt, singurătate. Este căutare și împlinire. Este scrutare și înțelegere. Este existență în vederea comuniunii cu perfecțiunea, pe malul sublimului, cel atât de îndepărtat, aflat dincolo de vorbe, speranțe și uitări…

Pustnicia, însoțită de asceză, este o rugăciune continuă. Tocmai de aceea adevărații pustnici au fost și sunt cele mai generoase persoane care au existat vreodată, iar retragerea lor din lume a constituit o acțiune deosebită, de un altruism covârșitor, dedicată atât lui Dumnezeu, cât și semenilor. Iar privită din această perspectivă, trebuie să recunoaștem că mai degrabă viața noastră este adesea caracterizată de negură și însingurare, în timp ce viața celor care s-au dedicat Părintelui ceresc reprezintă o rază curată de soare, izvorâtă din împlinirea existenței umane întru divin.

Iată, așadar, două aspecte, total opuse, ale însingurării: solitudinea alături de propriul sine și cea alături de divin. Trebuie să înțelegem că nimeni, niciodată, în nicio circumstanță, nu este cu adevărat singur. Indiferent de scopurile, motivațiile și pretextele noastre, doar faptul că ne întoarcem cu spatele (ori ne retragem într-un loc ferit) nu este suficient pentru a ne ascunde. Și nu știu de ce și-ar dori cineva un astfel de lucru. Deoarece numai fărădelegile sunt săvârșite, de preferință, la „adăpostul” întunericului sau negurii, în timp ce întreaga noastră viață, cu bune și cu rele, este trăită „la vedere”, printre semeni și sub privirea părintească a lui Dumnezeu.

Mulțimea distragerilor specifice perioadei contemporane are un efect bizar. Între prieteni, cunoștințe și nenumăratele persoane care ne înconjoară – mai ales în marile aglomerări urbane –, între televizor, radio și internet, mereu ocupați, mereu surescitați, descoperim, în momentele grele, că experimentăm singurătatea în mijlocul mulțimii, acel paradox care ne demonstrează că nu este suficientă existența altcuiva în preajmă (real sau virtual) pentru a ne ajuta să simțim cu adevărat binefăcător prezența sa. Dimpotrivă. Prea adesea suntem asaltați de persoane (indiferente, de fapt) care urmăresc să ne atragă într-un grup, fără a fi interesate de noi înșine, neapărat, ci de înscrierea noastră în catastifele înșelătoare ale acestui veac, de încolonarea noastră sub un stindard, adăugându-ne unui număr, nu unui mediu social. Iar solitudinea de facto devine alienare, îmbolnăvindu-ne de însingurare efectivă și afectivă. De aici apare imposibilitatea adaptării la acest mod toxic de existență, urmată de autodistrugere.

Remediul este simplu – deși, poate, nu modern: întoarcerea către Dumnezeu. Unicul aspect cu adevărat pozitiv al acestei vieți constă în cunoașterea și chemarea Tatălui ceresc atunci când ne este bine, ca și atunci când ne este greu. În această situație, singurătatea în mijlocul mulțimii și singurătatea reală, ambele acute, nu vor mai însemna mare lucru – căci va fi alături de noi Însuși Creatorul și binefăcătorul nostru. După cum sublinia într-o predică vrednicul de pioasă amintire Mitropolit Antonie Plămădeală: „Nu ai om? Ai Dumnezeu”. Iar asta, până la urmă, înseamnă că ai totul!

De la același autor

Ultimele din categorie