Slava deşartă nu face diferenţă de neam sau clasă socială. Aşa după cum o boală poate atinge pe oricine, tot astfel şi slava deşartă se poate încuiba în orice om. Oamenii însemnaţi află în măreţie prilej de slavă deşartă. Dar şi simpli muritori ştiu să afle în sine ceva cu care să se mărească. Blaise Pascal, cu profunzimea sa de cuget, exprimă acest fapt în următoarele cuvinte: "Vanitatea este atât de adânc înrădăcinată în inima omului, încât şi ostaşul şi slujitorul, şi bucătarul, şi hamalul, se laudă, şi fiecare vrea să aibă admiratorii săi. Şi filosofii vor să îi aibă pe ai lor; şi aceia care scriu împotriva acestui lucru vor să câştige slavă, că au scris bine; şi aceia care citesc cele scrise vor să se mărească cu acestea, că le-au citit; şi eu, care scriu acestea, poate am aceeaşi dorinţă; şi poate o vor avea şi aceia care vor citi acestea scrise de mine…” Aici, în ironia lui Pascal se poate distinge durerea sa în faţa situaţiei tragice în care se află sufletul omului căzut. Şi într-adevăr, slava deşartă este rezultat al căderii. Până la căderea în păcat, primii oameni, în rai, nu cunoşteau nici mândria, nici slava deşartă. Câtă vreme omul a fost vrednic de fericire, nu a căutat slavă, ci dădea slavă Creatorului său. De când a devenit vrednic de plâns, a început să înseteze să fie fericit şi lăudat de alţii.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Despre mândrie şi smerenie, Editura Sofia, p. 36)