Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac. Însă iudeii I-au zis: Acum am cunoscut că ai demon. Avraam a murit, de asemenea și prorocii. Și Tu zici: Dacă va păzi cineva cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Avraam, care a murit? Și au murit și prorocii. Cine Te faci Tu a fi? Iisus a răspuns: Dacă Mă slăvesc Eu pe Mine însumi, slava Mea nimic nu este; Tatăl Meu este Cel Care Mă slăvește, despre Care ziceți voi că este Dumnezeul vostru. Și nu L-ați cunoscut, dar Eu Îl știu; și, dacă aș zice că nu-L știu, aș fi mincinos asemenea vouă. Ci Îl știu și păzesc cuvântul Lui. Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea și a văzut-o și s-a bucurat. Deci au zis iudeii către El: Încă nu ai cincizeci de ani și l-ai văzut pe Avraam? Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Deci, au luat pietre ca să arunce asupra Lui, dar Iisus S-a ferit și a ieșit din templu și, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo. (Ioan 8, 51-59) (Marți în săptămâna a cincea după Paști)

Această discuție a Domnului cu iudeii, întinsă de-a lungul pericopelor evanghelice rânduite pe mai multe zile liturgice, un schimb de replici care ar putea fi numit de-a binelea „anti-dialog”, ajunge la apogeu în fragmentul din marțea săptămânii a cincea după Sfintele Paști. Domnul vorbește despre filiația Sa de la Dumnezeu-Tatăl, despre trăirea în veac a celor care vor păzi cuvântul dumnezeiesc, însă interlocutorii iudei, probabil totuși alții decât cei pomeniți nu de multă vreme că „au crezut în El” (Ioan 8, 30), îi răstălmăcesc fiecare vorbă. Citit în întregime, tot capitolul 8 de la Ioan pare a fi mai degrabă un monolog al lui Iisus întrerupt mereu și mereu de un zgomot de fond, de o sursă demonică menită să împiedice cu orice preț răspândirea Evangheliei. Sunt ori exclamații precum: „ai demon”; „acum am cunoscut că ai demon” sau întrebări ca de pildă: „cum spui tu că...?”, „ești tu mai mare ca Moise?” sau „ca Avraam?”, „cine te crezi a fi?”, „despre ce vorbești?”. Este chiar greu de înțeles cum a putut Domnul să își țină cuvântarea până la capăt, deși răspunde tot mereu întrebărilor, fără însă a obține o oarecare înțelegere. Cei care Îl tot contrazic au o gândire extrem de materială, fizică, lipită parcă de pământ, fără nici un ecou spiritual. Interpretează totul ad litteram. Viața de veci e imposibilă pentru ei, fiindcă toți înaintea lor, chiar și protopărintele lor Avraam și proorocii, au murit. Pentru ei totul e rezolvat, consumat, finalizat. Nimeni nu îl poate depăși spiritual pe Avraam. În viziunea lor, chiar dacă Dumnezeu ar veni din ceruri să schimbe rânduiala firii – ceea ce chiar se și întâmplă înaintea lor, dar ei nu au ochi să vadă – El nu ar avea puterea să facă această schimbare.

Firul narativ pare să indice că adversarii Domnului sunt aici „învățătorii de la templu” sau „învățătorii de lege”. Prin această atașare la moartea întregii spițe strămoșești, aceștia se apropie ideologic grupării saducheilor, despre care se știe că nu credeau în Înviere. În comparație cu viclenii farisei, care vin cu întrebări încuietoare sau cu dublu sens, precum aceea dacă să plătească impozit cezarului și câte altele, saducheii par de-a dreptul posedați de răutatea lor. Și tocmai ei sunt cei care Îl acuză repetat: „ai demon!”. Însă, Domnul le răspunde repetându-le că tot ceea ce spune nu vine de la Sine, ci de la Tatăl ceresc, Care este Adevărul veșnic. Dar nu se rezumă la atât, ci le spune că Avraam s-a bucurat să vadă (în duh) ziua venirii lui Hristos pe pământ. Dacă pentru iudei ar fi fost firesc ca ei să caute să îl vadă pe Avraam, Iisus întoarce perspectiva și arată că protopărintele a văzut deja ziua Domnului. Prin aceasta dă de înțeles că protopărintele evreilor e mai mic decât El, căci Avraam vede pe Domnul și nu Domnul pe Avraam.

„Partenerii” de dialog nu aprofundează ceea ce spune Mântuitorul, ci se opresc la ceva mult mai pământesc: „Nu ai nici cincizeci de ani și L-ai văzut deja pe Avraam?”, replică ei. Această întrebare adresată face referire la tradiția iudaică de pensionare a slujitorilor templului la vârsta de cincizeci de ani și la faptul că viziunile, revelațiile, potrivit concepției lor, le au numai oamenii care au depășit această vârstă. Însă tot în Vechiul Testament se spune că „înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată” (Înțelepciunea lui Solomon 4, 9), așadar se schimbă și aici perspectiva: înțelepciunea dă cinste bătrâneții și nu invers, așa cum s-ar crede.

Eternul apetit de a contrazice ceva contrar propriului crez e și astăzi la modă. Pentru cei care disprețuiesc Scripturile, Biserica, viața creștinească, orice faptă și orice cuvânt trebuie răstălmăcite. Orice greșeală sau neatenție trebuie taxată și maximizată, ba chiar demonizată în văzul reflectoarelor, în cât mai multe articole de presă și în poze cât mai clare. În schimb, orice act de bunătate, de generozitate, ca urmare a acelorași cuvinte scripturistice sunt ridiculizate, relativizate și batjocorite, dacă nu cenzurate cu ură de unele agenții de presă. 

Dorința celor care urăsc este mai totdeauna aceea de a distruge obiectul urii lor. În Evanghelia tocmai citită se amintește clar că Domnul a ieșit din curtea templului, unde se afla, ferindu-Se de acei oameni care au luat pietre ca să-L omoare cu ele. Cu alte ocazii Evangheliile amintesc că Domnul a trecut printre ei „fiindcă nu era vremea Lui”. Însă atunci când cineva devine obiectul urii, nu e bine să se expună așteptând protecția divină, ci să se ferească. Domnul nu ispitește pe nimeni. Însă ispitit, răspunde în măsura bunului simț. Tot la fel, nici creștinul obișnuit nu e bine să ispitească inutil răutatea semenului său, ci să caute a face toate după cuviință, iar dacă fapta sa nu are ecou, să caute în altă parte vestirea și împlinirea Evangheliei.