Text și context

Fariseismul a devenit astăzi un termen des întrebuințat, cu precădere în spațiul eclesial. Ocurența lui e legată cu precădere de chestiuni cu conotații negative. Faptul se datorează atitudinii pe care Mântuitorul a avut-o în relație cu tagma acestei grupări politico-sociale care i-a fost contemporană. Se omite, însă, cu prea multă ușurință, parcă, un aspect cultrual important. Anume că iudaismul care a supraviețuit până astăzi vicisitudinilor vremii este cel de sorginte fariseică. Toate celelalte ramuri au sucombat cu destul de mult timp în urmă, din felurite motive. Și se mai trece cu vederea faptul că, poate prea des uneori, ne place să ne gândim la comportamentul pentru care această categorie socio-religioasă a devenit emblematică  raportându-l tot mereu la alții și nu la noi înșine. În realitate, nu sunt puține situațiile în care suntem cât se poate de farisei.

Despre acești oameni și atitudinea tagmei lor vorbește Domnul în pericopa evanghelică de astăzi. Contextul îl reprezintă atitudinea unora ce nu sunt de această dată nominalizați, cu privire la ceilalți. „Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta,” spune Sfântul Luca.

Cadrul

Dacă acesta a fost contextul, să vedem acum cadrul în care se petrece istorisirea ce are drept scop semnalarea unor atitudini greșite în scopul corectării lor. Templul, spațiul cel mai sfânt al spiritualității iudaice e locul în care se petrec cele prezentate. Aici amândoi sunt aduși în ipostaza unei evaluări obiective. Domnul e Cel care o face. Iar Dânsul nu poate fi influențat ori mituit. Nimic nu-I poate fi ascuns. Tainițele inimii lor sunt pentru El precum o carte citită și memorată de către un cititor pasionat.

Rugăciunea

Flash-ul ni-i prezintă în ipostază de rugători. Și unul și altul încearcă să se adreseze Divinului. Conștienți de ceea ce sunt și de ceea ce reprezintă. Vameșul, o categorie păcătoasă social, conform tarelor sociale ale vremii, fariseul, întruchiparea elitismului moral. Nu sunt întru totul conștienți de percepția lui Dumnezeu față de ei. Și și-ar dori să contribuie la crearea unei perspective ce să le fie favorabilă. Fiecare-n felul lui. Fariseul ține morțiș să-și etaleze virtuțile. Să-i spună lui Dumnezeu cine este, ce face. Mai are puțin și-I dă și adresa. Săvârșește două erori fundamentale. Una de principiu. E mândru. Iar cea de-a doua, de formă. E în fapt, o consecință a celei dintâi. Îl subestimează pe Dumnezeu. Rugăciunea lui, aparent una de mulțumire, vine să-L lămurească pe Cel căruia îi este adresată cu privire la toate detaliile biografiei celui care-I stă înainte. La o analiză atentă, un psiholog bun ar putea afirma chiar că atitudinea lui denotă o slabă încredere în sine și în forțele proprii. Aparent, ea lasă să transpară germenii aroganței. Cert este că nu e bine plăcută. Așa ne lasă Hristos să înțelegem.

Ba mai mult, insistă asupra unui aspect. A tentativei de influențare a justiției, cum ar putea fi el numit în termeni juridici. Se compară cu vameșul. Nu intra în atribuțiile lui acest fapt. Odată ajuns în ipostaza rugătorului, trebuia să se preocupe doar de sine. Judecata și evaluările le va face Domnul însuși la finele întregului proces.

Smerenia

La polul atitudinal opus se plasează vameșul. Om ce aparținea unei tagme a păcătoșilor și răufăcătorilor, el nu se găsea în largul lui în templu. Pe de-o parte pentru că se afla în stare de păcătoșenie, iar pe de alta pentru că toți ochii erau ațintiți asupra lui. Unii erau chiar gata să jure că prezența lui scădea din valoarea sfințeniei locului. Acest lucru se vede și din atitudinea și cuvintele sale. Mântuitorul îl prezintă într-o ipostază extrem de spășită: „Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. Smerenia e cea care-l definește. Raportarea la sine vine să-i devoaleze un chip ce nu-i permite nici măcar a privi în sus. În același timp, însă, îl face să nădăjduiască cu mai multă ardoare decât pe vecinul său înspre bunătatea și milostivirea divinului. Concluzia episodului e frumoasă și în răspăr cu logica socială a vremii: „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.

În loc de concluzii

Parabola aceasta vine să spună multe omului contemporan. La fel cum a spus în decursul mileniilor tuturor cititorilor. E când o oglindă, când un îndreptar. În funcție de comportamentul și starea noastră sufletească ne arată fie cine suntem, fie cum ar trebui să ne comportăm. Vrem noi să-I arătăm lui Dumnezeu ce-am făcut bine în viață în rugăciunea noastră? Oare nu știe El toate? N-am realizat totul datorită dragostei și bunătății Sale? Ori poate, conștienți de toate ale noastre, dorim să cultivăm smerenia și să-L abordăm prin intermediul unor cuvinte care au făcut ulterior centrul misticii isihaste? Cheia e la fiecare dintre noi. Îndrăzniți!