Inițial, au fost 33 de artiști convinși că știu ce preferă Dumnezeu. După tot iureșul mediatic și după ce artistul Grigore Leșe s-a retras, cei de la Taxi au găsit de cuviință să mai adauge alte 35 de persoane cunoscute de publicul larg. Ce spune această reacție, această dublare a vocilor iubitoare de „spații mici”? E o dovadă de smerenie? Sau e un fel de a spune: „Lasă că vă arătăm noi cine are dreptate! Noi suntem mai mulți, și mai mulți!...”? Eu sesizez ceva sadic în perseverența cu care este promovat „gustul” lui Dumnezeu pentru lemn. În acest duh, mă aștept ca următoarea lor melodie să aibă refrenul: „Focul preferă lemnul. Lemnul și spațiile mici”. Desigur, ni se va zice, o astfel de piesă n-ar avea nici o legătură cu prestația celor de la ISU.

Chiar dacă tinde să plictisească sau să irite pe unii, această insistență a Taxi-metriștilor merită luată în serios și abordată. Din două motive. Primul, pentru că tema pretinsă a piesei muzicale – smerenia – este una extrem de importantă pentru orice creștin. Întrucât am mai vorbit pe această temă din punct de vedere teologic, voi apela acum la opinia unui laic, extrem de concisă și de edificatoare. Profesorul universitar Codrin Liviu Cuțitaru notează în articolul intitulat chiar „Despre smerenie”, publicat în ediția din 28 aprilie a Ziarului de Iași, că „smerenia, dacă se manifestă obiectiv, te forțează să te preocupi de defectele tale și să uiți imperfecțiunile alterității. Actul de smerenie descrie un impuls irepresibil de supralicitare a virtuților celorlalți, care, în comparație cu viciile pernicioase ale propriei persoane, îți par Alpii elvețieni, opuși dealului Repedea în sezonul grătarelor. Smerenia înseamnă dezgolire de sine, anularea oricărui instinct de autoconservare egocentrică (lucru care sună, recunosc, întrucâtva, suicidar). Ajuns la acest stadiu de «descompunere» a egoului, individul nu mai deține «organ» de interacțiune polemică. Inapetența pentru explorarea etică a semenilor îi devine mod de viață. Nu am de aceea încredere în alegoriile despre smerenie. Ele ascund, din start, un puseu acut de ipocrizie”. După aceste considerații, cred că nu mai este nimic de adăugat pe marginea demersului Taxi-metrist.

Al doilea motiv pentru care nu pot ignora piesa celor de la Taxi ține de faptul că, de-a lungul anilor, s-a creat în presă mai degrabă ideea că Biserica este o afacere, că viața unui cleric e fastuoasă și luxoasă și altele de genul acesta, care numai din sfera smereniei nu sunt. Ca să fiu corect, am să preiau din același articol citat mai sus avertismentul aceluiași profesor Cuțitaru, care consideră că ceva adevăr ar fi, totuși, în demersul celor de la Taxi: „instituția Bisericii trebuie să ia foarte în serios asemenea mesaje venite din interiorul populației pe care o păstorește și să se întrebe dacă acțiunile sale sunt întotdeauna mulate pe orizontul de așteptare al oamenilor și pe vechile învățături creștine”. Personal, voi lua în serios această atenționare. Voi pleca chiar de la premisa că reproșurile adresate oamenilor Bisericii ar fi justificate (la urma urmei, cine ar putea susține că e fără de păcat?). E limpede că întotdeauna mai este ceva de îndreptat, că atunci când vorbim despre viață în Hristos nu putem spune vreodată că am dobândit desăvârșirea. Asta înseamnă că fiecare cleric sau credincios este responsabil de imaginea Bisericii, dar și că Biserica are chemarea de a veghea și de a interveni atunci când survin derapaje de la preceptele Evangheliei. Până aici e clar și îi înțeleg foarte bine pe cei ce critică anumite excese sau atitudini necreștine. Ce nu înțeleg este altceva: o dată dobândită, cum poate fi transmisă în spațiul public o atitudine smerită a celor din Biserică? Care e strategia adecvată? Înmulțind bisericuțele de lemn (câte una la fiecare scară de bloc, să ajungă la toți) și mergând doar pe jos (cel mult pe asin)? Compunând cântecele despre ce preferă Dumnezeu sau slujind Sfânta Liturghie în sac, asortat cu cenușa presărată peste cap?

Și mai e un aspect. Smerenie există și acum în Biserică, a spune că nu există e la fel de exagerat cu a spune că în Biserică (în accepțiunea de instituție omenească) totul e perfect. De câte ori au sesizat această smerenie presa sau alte mijloace de comunicare? Din păcate, oamenii au o predispoziție de a pleca urechea la cele triviale, șocante, care fac audiență, nu la cele din sfera cucerniciei. În plus, prin definiție, smerenia e ceva inefabil, nespectaculos, greu de surprins de vreun aparat de filmat. Spre exemplu, recent a fost lansată pe piață o poveste de telenovelă, cu o fată pe nume Iasmina Popescu, obligată de tatăl său să meargă la mănăstire, care s-a îndrăgostit de un băiat și care ar fi murit în urma unui avort pe care și l-a provocat în condiții dubioase (asta după ce a trecut și prin vreo trei spitale). Unii ziariștii au verificat această „știre” publicată pe un blog personal și au constatat singuri că totul este pură invenție: Iasmina Popescu pur și simplu nu există! Alții au preluat articolul de blog mediatizându-l ca atare, fără a cere și un punct de vedere din partea Bisericii, a Poliției sau a spitalelor menționate în povestea respectivă. Cu ce va rămâne publicul românesc în minte de acum încolo? Cu imaginea unei „fete de la mănăstire” care a murit pentru că a îndrăznit, săraca, să se îndrăgostească și ea sau cu imaginea celor câteva sute de maici (reale!) de la mănăstirea mediatizată – Agapia, care se roagă în fiecare zi, pentru noi, pentru întreaga lume, cu... smerenie? Răspunsul la această întrebare este relevant pentru a aprecia șansele pe care le au să răzbată cei smeriți în această lume. Partea bună e că ei nici măcar nu-și propun asta, le e de ajuns că Îi cunoaște Dumnezeu.