O altă perspectivă asupra bolilor psihice

21 Martie 2012 11:01 Maria Burlă Social

Profundul respect față de orice ființă umană, oricât de pervertită, știind că ea poartă chipul lui Dumnezeu e deseori o necesitate pentru a ne înțelege și pe noi înșine.

Foarte mulți oameni au atitudini și păreri preconcepute în ceea ce privește bolile mintale, iar acest fapt este cauzat și de o informare deficitară.

Omul nu poate fi redus la o existență pur biologică sau psihică. Unitatea dintre conștiință și activitate impune înțelegerea religioasă a personalității și așadar, recunoașterea bazelor duhovnicești ale acesteia. M. Scheler, filosof al religiei, consideră că, atunci când se are în vedere tratarea unei boli, trebuie luate în considerare toate straturile personalității, somatice, vitale, psihice și spirituale, în interdependența lor.

Un pic de istorie

Atunci când psihiatria nu exista ca disciplină medicală (sec. XVII-XVIII), dominantă era înțelegerea religios-mistică a tuturor manifestărilor unei tulburări psihice. Toate bolile psihice erau privite ca rezultat al acțiunii diavolului, ca forme de demonizare. Ca atare, ele nu erau tratate de medici, ci de preoți, filosofi, moraliști. Ca organizare administrativă, acestei epoci îi corespunde perioada mănăstirească a psihiatriei, atunci când statul punea în sarcina mănăstirilor îngrijirea persoanelor cu astfel de probleme, deopotrivă cu a altor invalizi (șchiopi, orbi). Atunci nu existau spitale psihiatrice și medici psihiatri.

Însă și în mănăstiri exista o abordare diferențiată a bolnavilor psihic. Experiența obliga să se facă o delimitare între trăirile apărute sub influența puterilor rele, a ispitelor demonice și a celor ce reprezentau rezultatul proceselor naturale din organism.

Sfântul Ioan Scărarul (sec VI), stareț de mănăstire, îndemna să fie deosebite tulburările de proveniență duhovnicească ce apar împotriva voinței monahilor, de tulburări asemănătoare, care nu trec cu rugăciuni și cu semnul crucii și care se dezvoltă „de la fire”.

În secolul XIX, psihiatria devine disciplină științifică medicală, având ca bază teoriile raționaliste. Adepții acestor teorii spuneau că bolile psihice nu se deosebesc cu nimic de cele somatice. Orice cale nemedicală era respinsă și condamnată ca neavând semnificație pentru cunoaștere, iar teologul și păstorul de suflete nu-și găseau în acest context vreun rol.

Abia în secolul XX, în psihiatrie, dar și în psihologie apare necesitatea imperativă de cercetare a manifestărilor psihice normale și patologice ale omului în toată deplinătatea existenței lui psihofiziologice și duhovnicești. Așadar, comportamentul ființei umane trebuie înțeles din perspectiva întregii structuri a personalității.

Trăirile religioase și psihiatria

Psihologia religioasă contemporană recunoaște relația dialectică și dinamică cu Dumnezeu ca pe una dintre cele mai importante dimensiuni ale personalității. Trăirile religioase nu sunt simple reflexii ale relațiilor sociale, ci au o însemnătate bine determinată în tot sistemul integral al persoanei, în ierarhia generală a valorilor din viața unui om.

„Ca formă de cunoaștere, credința are conținut spiritual, însă ca normă a viețiii practice, ea constituie un tip de comportament uman” evidenția psihiatrul rus, dr. Dmitri Melohov.

Trăirile religioase pot ocupa o poziție foarte variată, mergând până la extreme. În stările de boală, ele pot fi o reflexie nemijlocită a simptomelor (halucinații, idei delirante). În prezența bolii, ele îl ajută pe suferind să reziste bolii, să se adapteze la ea și să compenseze defectele introduse de boală în personalitatea lui. Însă trăirile religioase sunt și o manifestare a personalității sănătoase.

Medicul psihiatru și duhovnicul

În literatura contemporană de specialitate, necesitatea conlucrării dintre medicul psihiatru și preot este de necontestat. Acest imperativ este dictat de interesele bolnavilor și de o înțelegere mai largă, din toate aspectele, a personalității umane. Preotul duhovnic are de-a face cu cele mai profunde și mai ascunse trăiri ale omului, atât normale, cât și patologice. Adeseori, el este primul care observă la cel care îi solicită ajutorul duhovnicesc, semnele de debut ale bolii psihice.

Competența duhovnicului ține de domeniul „bolilor” duhului omenesc, de înrâurirea păcatului și de ajutorare a oamenilor, în scopul învingerii dominației păcatului și a simțământului greșit perceput al vinovăției.

Prof. dr. Florin Tudose, medic psihiatru, șeful secției de Psihiatrie a Spitalului Universitar București, afirma: „Psihiatria nu este o specialitate a unor oameni pierduți, irecuperabili; crezul meu profesional - boala psihică este o mare suferință umană. Este foarte ușor să vorbești despre ea atunci când nu este în familie la tine sau atunci când nu o au vecinii tăi de palier. Publicul greșește când folosește termenul de „nebun”, aș elimina acest cuvânt din vocabularul cult al limbii române; ei ar trebui să spună „un om care suferă psihic”.

Cu multă atenție și respect față de personalitatea bolnavului, medicul trebuie să-l ajute pe acesta să discearnă, să delimiteze ce anume din această experiență este dictat de boală și de procesele patologice, și ce reprezintă o experiență duhovnicească de valoare a laturilor sănătoase ale personalității, care pot ajuta în lupta cu boala și pot servi ca bază a lucrării psihoterapeutice a medicului.

„Prima întrebare pe care o pun celor care îmi solicită ajutorul este: Care sunt convingerile dumneavoastră religioase? Dacă bolnavul îmi spune că este credincios, devin mult mai convins că îl voi putea ajuta decât atunci când este lipsit de credință”, spunea Steven Waterhouse, psihoterapeut cu o bogată experiență.

Prof. dr. Mircea Lăzărescu, profesor de psihiatrie la Universitatea de Medicină din Timișoararemarca „lumea actuală medicalizează mult omul și îi dă bumbi (pastile) atunci când ar trebui să-și revină singur. La cea mai mică tristețe, iei un medicament antidepresiv. Dacă tratăm chiar totul, omului îi scade rezistența.”

Boala, pasul spre un nou sens existențial

Orice boală, și mai ales una psihică, provoacă nedumerire, mirare, protest. Însă, într-o serie de cazuri, în diverse etape ale bolii, are loc intensificarea calităților distincte ale personalității, ivirea unor posiblități creatoare neobservate până atunci și chiar a unei înțelepciuni și elevații morale aparte a persoanei respective.

În cartea sa, „Calitatea vieții în psihiatrie”, prof. dr. Mircea Lăzărescu evidenția că faptul că boala îl face pe om mai sensibil față de problemele esențiale ale existenței, față de valorile adevărate, îl face să se reculeagă și să depășească spiritual situația uneori jenantă a suferinței maladive, regăsind și cultivând valorile afective ale dragostei, prieteniei, generozității, reorientând persoana spre un nou sens existențial.

Sf. Ignatie Briancianinov spunea: „Și pe cel orb, și pe cel vătămat la minte, și pe prunc și pe criminal și pe păgân să îl cinstești ca pe chipul lui Dumnezeu. Ce treabă ai tu cu neputințele și metehnele lui? Ia seama la tine însuți, ca să n-ai neajuns în dragoste!”

Sfatul acesta reflectă practica mănăstirilor, a bisericilor de pe lângă spitale și închisori; aici bolnavii aflau în mod constant dragoste, compasiune, o uimitoare toleranță față de manifestările lor patologice și față de particularitățile lor individuale de caracter și comportament, atenție, îngrijire și implicarea lor în efortul colectiv, fără a mai vorbi de participarea la slujbe și la Sfintele Taine (dacă erau conștienți și pregătiți pentru pocăință).

Ergoterapia, o soluție

Dostoievski, în căutarea eroului pozitiv pentru creația sa, cu scopul de a-l „reface și învia pe om”, s-a oprit asupra omului bolnav (un exemplu, prințul Mâșkin din romanul „Idiotul”). Tocmai de aceea creația lui posedă o asemenea forță de acțiune psihoterapeutică asupra celor bolnavi și de regenerare sufletească asupra tuturor oamenilor.

Psihiatrul rus, Dmitri Melohov a acordat multă atenție dezvoltării terapiei prin muncă în bolile psihice (ergoterapie). Melehov știa să intuiască și să-i arate bolnavului laturile sănătoase ale personalității lui, pe care acesta putea să se sprijine în lupta cu boala sufletească. În convorbirile cu prietenii, el dădea exemple care ilustrau faptul că omul, în ciuda bolii psihice, poate duce un mod de viață corect din punct de vedere duhovnicesc, poate să își păstreze personalitatea, frumusețea ei și să se dovedească apt de muncă.

Priviți mai atent oamenii pe lângă care treceți în fiecare zi; nu luați în seamă neputințele lor, ci fiți cu luare-aminte la suferințele lor, deoarece, înperspectiva vieții de dincolo, omul învață să-și prețuiască suferința.

Surse de documentare:

Mircea Lăzărescu, „Calitatea vieții în psihiatrie”, Ed. Infomedica, București, 1999

Dmitri Melohov, „Psihiatria și problemele vieții duhovnicești”, Edit. Sophia, București, 2008

www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/medicina

De la același autor

Ultimele din categorie