Ca Sfântul Maxim Mărturisitorul și ca Sfinții Părinți. Sfinții Părinți foloseau duhovnicia în tot adâncul ființei umane. Omul nu e chemat să se înduhovnicească numai în duh. Că, dacă ești duhovnicesc atunci când zici Tatăl nostru și drăcesc când te cerți cu vecina, apoi n-ai pus început bun! Ai grijă de toate puterile psihismului tău că nu toate vor să se convertească. E o tragedie… eu mă uit la durerea lumii, că asta e povara mea, și mă minunez că mulți din cei ce suferă nu vor să iasă din suferință. O iubesc, le face plăcere!

Zice Părintele Sofronie – mulțumim lui Dumnezeu pentru Sfântul Siluan, Părintele Sofronie și Părintele Rafail – zice Părintele Sofronie că, pe măsură ce crește dinamica răutății și a distrugerii omului, cu atât crește și puterea și priceperea omului de a se împotrivi ei și urmărilor ei: suferința. Crește dinamica suferinței și mintea omenească, inteligența omenească, geniul omenesc, găsește remedii. Ați văzut? La toate, găsește mereu, mereu remedii. Dar, le folosește numai în partea trupească sau în partea psihică. Și aici stăm foarte bine. Avem substanțe pe care, dacă le înghiți sau te înțeapă cu ele, poate medicul să-ți umble pe inimă și pe creier și tu să nu simți nimic. Ce minune, nu? Unde a ajuns geniul omenesc? Avem substanțe care dintr-o făptură nefericită pot să facă una exuberantă… Geniul omenesc a mers pe partea asta, pe puterile din trup și din suflet, și pe cele duhovnicești le-a lăsat lu’ dracu, știi? Că omul dacă nu se în-duhovnicește, se în-drăcește sau se în-dobitocește. De un „în-” din acesta nu scapă, că așa e făcut el. Când duhovnicia nu cuprinde întreaga ființă este o părută duhovnicie. Dacă, să zicem, un conducător de doctorat în Teologie, nu ține postul după rânduială, nu face mătănii și închinăciuni, nu se roagă, nu se spovedește și nu se împărtășește, va fi tobă de carte, dar duhovnicia va fi numai la nivelul ideilor! Va numi păcatul păcat, îl va judeca și cataloga fariseic, dar nu va înțelege și nu va putea ajuta sufletul împătimit. Mă iertați, desigur că persoanele de față se exclud!

Pe de altă parte, psihologia e o știință umanistă și este chiar și o ramură a medicinii așa cum este ortopedia, de exemplu. Și e bine ca un credincios să știe ce face doctorul ortoped și de ce, apoi, ce face psihologul și de ce și, nu în ultimul rând, ce face duhovnicul și de ce. Să folosesc iarăși un exemplu pe care îl dau deseori: Un curvar, își rupe un picior în timp ce sărea gardul, noaptea, fugind să nu fie prins la o mândruță… În toiul durerii și al spaimei, ia hotărârea să se lepede de păcatul curviei și să ceară iertare de la Dumnezeu, pe Care chiar Îl suspectează că i-a rupt piciorul… Ar vrea să se împace cu Dumnezeu că, iată frica și durerea l-au trezit! Ce va face? Se va duce mai întâi să caute un duhovnic iscusit să se spovedească? Și dacă s-ar duce, și-ar vindeca piciorul prin Taina Spovedaniei? Nu! Asta s-ar întâmpla numai ca o minune, pe care însă, Dumnezeu n-o va face, pentru că nu i-ar fi de folos celui ce vine la pocăință.

Nu i-ar fi de folos, mai întâi pentru că acela are nevoie să facă pașii întoarcerii în mod liber și nu strâns cu ușa durerii. Durerea are doar rolul de „ceas deșteptător” pentru cel adormit în patimi! În al doilea rând, pentru că omul n-ar mai înțelege taina mântuirii ca pe o lucrare a lui Dumnezeu cu el, ci doar ca pe o lucrarea lui Dumnezeu asupra lui, ca asupra unui obiect. Omul n-ar mai fi subiectul mântuirii, n-ar mai fi ca Dumnezeu, persoană liberă și în dialog cu Dumnezeu Persoană. Așa a lucrat Domnul și când era pe pământ: mai întâi vindeca neputința trupului celui care Îi cerea ajutorul, apoi îi ierta păcatele și punea începutul vindecării sufletului prin poruncă: „Să nu mai păcătuiești!”. Nu-i lua nici pofta de a păcătui și nici gustul plăcerii păcătoase. Îi respecta libertatea și demnitatea de chip al Lui.

Așadar, ce va face omul nostru? Mai întâi se va duce la ortoped ca să-i pună piciorul în ghips, apoi se va duce la duhovnic pentru a obține iertarea păcatelor și apoi, cu harul primit prin iertare și dezlegarea, va lucra la biruirea patimii care are rădăcini adânci în psihismul său și pe care nu le poate smulge decât prin „silire”, efort hotărât și susținut de ajutorul harului. Aici, în această lucrare de eliberare de obișnuința păcatului, poate avea un loc special psihologul care are „instrumente” specifice pentru descoperirea rănilor psihismului omenesc și pentru formarea unor noi deprinderi. Pe măsură ce omul n-a mai mers la duhovnic, suferințele lui psihice s-au agravat și întețit și au prins rădăcini până într-un mai adânc al conștiinței sale, numit subconștient. La acesta au ajuns specialiștii „psihologiei abisale”.

Vedeți, psihologii, pornind de la cercetarea psihismului uman privit ca un fenomen printre alte fenomene ale naturii, au ajuns în adâncuri nebănuite și au aflat sursa durerii pe care voiau să o aline: sufletul rănit. E adevărat că mulți dintre psihologi nu cunosc numele de păcat al rănilor, dar deja le pot număra și clasifica aproape întocmai ca Sfinții Părinți. Cei dintre ei care nu s-au rugat niciodată, cred că ei au descoperit aceste răni și pierd mult ignorând cunoașterea dată de Duhul Sfânt în Biserică. Când ne rugăm: „Vindecă, Doamne, rănile sufletului meu…”, noi știm că Cel ce ne vindecă este Dumnezeu. El alungă diavolii care se cuibăresc în rănile emoționale ale sufletului așa cum se cuibăresc microbii în rănile trupului.

De aceea, nu se poate psihologie, în sensul adevărat al cuvântului, fără duhovnicie. Dar, în același timp, nu se poate nici duhovnicie, în sensul adevărat al cuvântului, fără psihologie, adică fără o cunoaștere a complexității psihismului omenesc și a fiecărei persoane umane în parte. Sfinții dobândesc această cunoaștere de la Duhul Sfânt, iar noi, cei ce suntem pe Cale, putem să învățăm multe și de la știința seculară. Bineînțeles, conlucrând mereu cu Dumnezeu prin rugăciune și Sfintele Taine.

Ieri m-a mângâiat Dumnezeu cu un cuvânt. Răsfoiam o carte și zicea acolo despre un Părinte că avea subțirime psihologică și adâncime duhovnicească! Să luăm și noi aminte ca nu cumva să fim subțiri duhovnicește și adânci „psihologicește”… Dar, noi, cei ce suntem în Biserică și ne spovedim și ne împărtășim, și nu suntem bolnavi de o dependență, dacă ne facem pravila de rugăciune și canonul dat de duhovnic, nu avem nevoie de psiholog.