Despre părintele Silvan v-am mai povestit și în alte rânduri. Pe lângă rețetele mănăstirești inedite, pe care le-am filmat alături de el, v-am spus într-un reportaj anterior cum, înainte să intre în mănăstire, a atins cele mai înalte culmi în restaurante prestigioase din Londra, Bath, Stavanger și Sandnes, două dintre ele având faimoasele stele Michelin. Adică, o garanție a celui mai înalt standard de calitate în lumea restaurantelor. 

Uneori – recunoaște și el – îi e dor de zarva și de aglomerația din bucătăriile occidentale, de provocările săptămânale în care trebuia să „inventeze” noi preparate care să impresioneze clienții și să-i țină aproape. Uneori. De cele mai multe ori, însă, știe că și-a dorit liniștea. Iar ea l-a purtat aici, în munții Neamțului, la Sihăstria. Sau, mai bine zis, „acasă”, după propria-i vorbă.

„Ritualul” părintelui Silvan

La început de august, sub semnul postului Adormirii Maicii Domnului, l-am găsit acasă pe părintele Silvan. Cu o agendă în mână, își notează cu precizie matematică ingredientele și gramajele de care are nevoie pentru preparatele de hram. „E organizat și prevăzător. Ce-i atâta grabă, că doar mai e timp până la hram, pe 7 august”, mă gândesc eu. Iar în secunda următoare aveam să aflu de la el motivul: „Timpul trece repede... este scump!”. Până la hram, însă, părintele Silvan are de pregătit masa pentru viețuitorii Sihăstriei. Și-o face ca și cum ar fi o sărbătoare și-un hram în fiecare zi. Și-n fiecare zi are un fel de „ritual” – dacă-l putem numi așa, fără a da prilej diferitelor interpretări: își face pravila, iese din chilie și urcă la solariul mănăstirii, să ia de acolo viață. Poate că pentru unii pare exagerare sau figură de stil, însă e întru totul adevărat: mâncarea sănătoasă ne ține în viață, ne prelungește viața și, de aceea, e ideal este să o transformăm într-un aliat al sănătății noastre. Iar părinții Sihăstriei n-au avut nevoie de prea multe surse de informare în acest sens. Au înțeles – după cuvintele părintelui Silvan – că a mânca sănătos ține de firesc și au trecut, pur și simplu, la treabă:

Fiind preocupați de o alimentație sănătoasă, în urmă cu doi ani ne-am sfătuit între noi, părinții Mănăstirii, în special cu părintele stareț și cu părintele econom, să facem o seră și la Sihăstria, în care să producem propriile noastre legume. Acum este adevărat că, având în vedere capacitatea pe care o are mănăstirea pentru servirea mesei, undeva la 300 de locuri, cu toate trapezele la un loc, sera este una mică. Însă, pentru consumul frecvent doar la trapeza viețuitorilor, roadele pe care le obținem sunt mai mult decât suficiente. Pentru că grija pe care o avem în mod special, legată de plantele din seră, este ca acestea să nu fie tratate chimic. Se încearcă, totodată, și varianta de puericultură, care este foarte importantă, întrucât contribuie mult la afânarea solului și ajută rădăcinile plantei să capteze cât mai multe minerale și să le transmită în fructul pe care noi, de fapt, îl vom folosi în alimentație.

Ardeii sunt așezați drept pe straturi. Sunt, de asemenea, mai multe tipuri de roșii pe care le-au plantat părinții, ca să vadă care merg mai bine, care sunt mai potrivite ca să dea și un rod pe măsură, care supraviețuiesc mai mult, pentru ca rodul să fie îndelungat. Au sădit și sămânță de roșii cu coajă groasă, cu pieliță mai mai vârtoasă, care să poate sta în frigider două-trei zile fără să se înmoaie, dar și câteva fire de roșii cherry de culori diferite, pentru ocazii. Pe la mijlocul solariului sunt roșiile românești. Mai cărnoase, extrem de fragile, care odată desprinse de planta-mamă trebuie consumate cât mai rapid. Sunt foarte potrivite pentru sosuri, în special, dar și în borcane, pentru iarnă. Și, pentru că veni vorba de murături, aflu că și castraveții au parte de aceeași rețetă clasică de conservare. Și vara, și pentru anotimpul rece. Pentru că... „simple is the best”:

Având în vedere că suntem în plină vară, punem castraveții la murat după rețeta tradițional-românească, în apă rece, cu puțină sare, punem boabe de piper, foi de dafin, cimbru, mărar și o felie de pâine și, fără să închidem ermetic, punem doar o farfuriuță și așteptăm să dea în fermentație. Vor rămâne cruzi înăuntru, cocrocanți la suprafață și ușor acrișori. Ca murătură și supliment de probiotic pe timp de vară sunt foarte bine-veniți. Pentru partea de conservare pe timp de iarnă, abia producțiile care vor veni în august-septembrie ne interesează. Atunci o să ne ocupăm de acest aspect. Noi, în mănăstire, mergem pe varianta clasică de murături pe bază de saramură, pentru că probioticul este foarte important pentru noi și nu vrem să-l luăm din alte surse, ci din murături clasice, cu saramură, fără alte influențe.

De meserie lăcătuș, de pasiune agronom

De pe marginile straturilor ne atrag privirea variantele de busuioc verde și violet, rozmarin și cimbru. Sădite din primăvară, ca toate celelalte, ca să aibă din toate câte puțin. Cu un parfum pe care, dacă aș putea, vi l-aș transmite instant, în timp ce lecturați aceste rânduri. Ca-ntr-un soi de cinema 7D, unde simți vântul, apa și mirosul, ca și cum ai participa la acțiune în persoană. Acesta este primul an în care solariul Sihăstriei „livrează” atât de multă recoltă. Cu noul spațiu aranjat, părinții îl au alături și pe fratele Ion, de 53 de ani, din Republica Moldova care, după ce a trudit ani mulți în serele și solariile de legume din Occident, a ajuns să pună treburile în ordine și acasă la părintele Cleopa. Ion e agricultor pasionat, preocupat de agricultură la nivel științific, pentru performanță. N-a absolvit niciun curs de agronomie, având interdicția de a urma studii de specialitate pe motive religioase (i-a fost scăzută nota la purtare în gimnaziu, fiind surprins cu părinții săi la biserică, în perioada bolșevică). La început, pentru a-și întreține familia, a emigrat în URSS, unde a lucrat la serele Institutului Agronomic, în mai multe regiuni. După ce soția a trecut la Domnul, Ion a venit în România și s-a stabilit inițial la Mănăstirea Sitaru din județul Ilfov, unde a construit sere cu elemente metalice, fiind lăcătuș de meserie. Astfel, Ion din Moldova – cum i se zicea la Sitaru – a pus bazele unei agriculturi „altfel”, minim invazivă pentru plante. Din 2021 s-a mutat la Sihăstria-Neamț și a primit în grijă – evident – sera de legume. „E aproape non-stop în seră și iată că, după cum se observă, totul arată foarte bine. Și-i mulțumesc pentru asta”, îl laudă creștinește părintele Silvan. Și-i vorbește ca unui cunoscător despre cât de mult ține la ierburile aromatice: 

Da, pe mine mă bucură mult că ați pus pus și bucuioc violet, care are are un parfum mai special, așa îmi place mult să-l folosesc la pesto sau cu brânză vegană, pentru că îi dă un parfum mai puțin agresiv. Eu o să iau niște frunze de mărar, pentru că voi avea nevoie la bucătărie să aromatizez câteva preparate, niște pătrunjel și niște leușten. A crescut destul de frumos.

Printre parfumeriile lumii

Pentru Părintele Silvan, fiecare vizită în solariu e ca un joc. Un joc olfactiv la care ar vrea să ia parte, fără îndoială, până și marii parfumieri ai lumii. Îi și văd, parcă, anunțându-și prezența cu luni bune înainte, să fie siguri că au locul rezervat, stând la rând cuminți și respectându-l pe celălalt pentru ca experiența, în ansamblu, să fie unică. Căci, solariul Sihăstriei nu e doar despre melajul de arome inedite, ci e un fel de curs intensiv despre viața duhovnicească, predat în câteva minute. N-ai nevoie decât de un ghid care să-ți arate că, de fapt, treaba cu legumele, cu ierburile și cu parfumul lor e o lecție despre suflet. Că sufletul e ca o grădină din care culegem zilnic ceea ce semănăm și îngrijim.

Doamne, ce parfum plăcut! Asta îmi place întotdeauna: de câte ori vin în seră, să simt parfumul plantelor. E viață. Efectiv, e viață. E un parfum aparte. Te inspiră atunci când vezi că plantele se lasă modelate de cel care le îngrijește zilnic. Până la urmă, așa e și cu sufletul nostru. Dacă ne lăsăm modelați de Hristos prin mâna duhovnicului și prin ceea ce se întâmplă în biserică, putem să dăm, iată, roade bogate: unul de 10, unul de 100, altul de 1000, fiecare după putere. În natură, eu mereu asociez chiar și cântecul unei păsări sau frumusețea unui ciuperci din pădure cu un mesaj duhovnicesc. Mulți dintre dintre noi, călugării, în alte mănăstiri, se ocupă și de remedii naturiste, însă cu toții transmitem un mesaj: acela de a iubi natura. De a iubi tot ceea ce poate ea să ne ofere, iar ceea ce luăm din natură să nu fie doar o simplă formă de exploatare. Până la urmă, nu ne interesează producția, ci ne interesează mesajul pe care ni-l transmit plantele pe care noi le îngrijim.

Pământul care ne dă viață

Mesajul, nu cantitatea, așadar. Dar câți dintre noi avem „antenele” active, ca să receptăm mesajul și nu doar să-l auzim, ci să-l ascultăm și să-l punem în lucrare? Câți dintre noi mai avem această atenție? Sau câți am fi dispuși să renunțăm la confort și la aerul condiționat din deja-faimoasele hypermarketuri pentru ca în august, la 37 de grade, să căutăm bătrânica aceea din colțul pieței și să-i cumpărăm legumele? Să-i ascultăm mesajul, povestea și să-i răsplătim cu câțiva lei munca de-o jumătate de primăvară și de-o vară întreagă, având încredere deplină în ceea ce primim? Știind că, așa cum ne îndeamnă părintele Silvan, „eticheta curată” a produselor de la țară nu e doar un slogan susținut de reclame în prime-time, ci e un mod de viață asumat, trăit, muncit.

Dacă avem o bucățică de pământ, iată, putem să ne creăm propriul „rai alimentar”, iar dacă nu, să ne apropiem de localnicii care vin în piețele din orașele mari și vând produsele, produse sănătoase prin parfumul, textura și calitatea lor. Prin faptul că nu sunt stropite cu substanțe chimice. Ați văzut, și la noi se folosește calciul, care este tot așa, făcut în casă, adică nu cumpărăm calciu sintetic și-l diluăm în apă. De asemenea, din fructe de pădure se mai poate face o substanță care să protejeze, începând cu luna iulie. Sau din urzică se poate face o altă soluție. Variante există și acum avem acces la informații. Slavă Domnului, putem să ne documentăm și să avem o recoltă cât mai sănătoasă, pentru că mineralele și nutrienții pe care ni le dau legumele sunt extrem de importanți și e nevoie ca ei să fie curați, pentru că organismul nostru, din păcate, nu are chiar așa o mare capacitate de luptă împotriva chimicalelor și cedează. Organismul nostru, ca să se poată regenera, să-și poată îmbunătăți activitatea din toate punctele de vedere, are nevoie de un ajutor și de o contribuție pe măsură. Adică, ceea ce consumăm să fie curat. Căci, dacă este curat, se și asimilează curat. Ceea ce este toxic se depune pe unde se poate: pe ficat, pe intestine, pe colon și uite așa ajungem să ne îmbolnăvim și să depindem de medicamente. De aceea, vă îndemn la o foarte mare atenție și să ne întoarcem acasă în pământul nostru. Și nu mă refer neapărat să vă mutați cu trupul în România, cei care sunteți plecați în diaspora, ci să creați o legătură cu natura, cu pământul, pentru că din pământ am fost luați și pământul ne dă viață.

Omul care le vorbea plantelor pe limba lor

Iar dependența de medicamente despre care vorbește părintele Silvan mă duce cu gândul la un reportaj pe care l-am văzut zilele trecute, în care o bătrână mărturisea cu ochii în lacrimi că banii din pensie nu-i ajung nici măcar pentru rețeta deja compensată. „Cine nu are un bătrân, să și-l cumpere”, spune o veche vorbă românească care se pare că nu mai prea este la modă în zilele noastre. Și în care – ironic sau nu – termenii principali sunt tot vârstnicii și banii. Citim multe articole, urmărim emisiuni și luări de poziție în care bătrânii, pensionarii, sunt priviți ca un fel de „pătură de prisos” a societății „smart”. O societate în care bătrânii nu mai sunt de multă vreme modelele de viaţă ale tinerilor și nici nu mai au acel rol-cheie în a tempera comportamentele înțelese greșit. Fără a fi la o distanță exagerată de timpul vorbirii, însă, bunica părintelui Silvan nu a cadrat cu tipologiile societății actuale și și-a învățat nepotul, cu măsură, despre „tainele” legumelor și despre arta de a le îngriji cu simț de răspundere. Sau cu simțire, mai degrabă.

Îmi aduc aminte că bunica mea nu avea seră, dar avea foarte multe flori. Era undeva la țară, în județul Satu Mare, și avea multe tipuri de legume într-o grădiniță mică, expuse la soare: și agățătoare, și vinete, și dovlecei și multe altele. Și, deși păreau înghesuite, erau mult mai frumoase decât în alte gospodării. Și, după ce am mai crescut, să zic așa, la 11 sau 12 ani, văzând diferențele de la o grădină la alta, am întrebat-o pe bunica: „De ce la tine arată mai bine florile și legumele, deși ai grădina mai mică? Cum se face că ai producție mai mare decât alte gospodării?”. Știți ce mi-a răspuns? „Tu n-ai observat nimic special la mine, de când stai cu mine prin grădină? Să fii atent la mine de acum înainte și o să înțelegi mai multe”. Și, într-adevăr, am văzut că, de câte ori lucra la un fir de castravete, de roșie sau la vinete, avea o „conversație” cu plantele, efectiv își împărtășeau bucuriile zilei. Nu conta că îi curgea apa pe frunte, cum și la mine curg acum, la ce temperaturi o fi aici, în solariu. Avea un dialog. Dimineața saluta plantele, le împărtășea de bucuria unei noi zile pe care o vor petrece împreună. Seara mergea să-și ia la revedere de la plante, mergea să se bucure de faptul că au trecut peste încă o zi extrem de însorită, că pământul este uscat și le mulțumea că încă sunt în viață pentru încă o zi, udându-le cu apa din râul care trecea prin spatele casei noastre. Da, asta ar trebui să fie „relația” noastră cu ele.

S-a sfârșit dimineața, iar timpul dedicat pentru culesul ierburilor și al legumelor din solariu s-a încheiat și el. Nu mai durează mult și clopotul din cerdacul de lemn al trapezei va anunța ora mesei. Sunând puternic, ca să audă și Nil de la arhondaric, și Petru de la cancelarie, și Caliopie sau Ioil de la brutărie, fiecare după ascultarea la care a fost rânduit de către părintele și starețul lor, arhimandritul Arsenie. Ne grăbim spre bucătărie, facem pași repezi, dar gândul mi-a rămas la dialogul liber cu părintele Silvan. Am nevoie de timp mai mult ca să procesez, în tihnă, toate vorbe pline de substanță care s-au spus. 

Și îmi dau seama că, deși nu-i școală-n august, „omul cât trăiește învață”. Și că vizita în solariu a fost și work-shop, și training și ambele la un loc – concepte care astăzi ne sunt la degetul mic – cum se spune – nu-i așa? Am învățat în câteva zeci de minute cât de important este să găsești curajul care să te întoarcă la simplitate, cum poți regăsi în natură sute, zeci, mii de asemănări între roadele ei și trupul și sufletul omului și cât de important este să te faci una cu Creația, ca să înțelegi mesajul Creatorului în mod desăvârșit. Așa cum a făcut-o bunica părintelui Silvan, odinioară. Și așa cum ar trebui să facem și noi. Zi de zi!