Când l-am întâlnit ultima dată, în câteva zile frumoase de toamnă de la începutul lui octombrie 2021, la Iași, cu ocazia Simpozionului „Monumentul. Tradiție și Viitor”, nu-mi puteam imagina că, la nici o lună și jumătate distanță, viața mă va obliga să scriu despre Sorin Iftimi la trecut. O făcusem până atunci la prezent, dar nu despre el, ci împreună cu el, în 2015, când, mânați amândoi de pasiunea pentru trecutul unei vechi reședințe moldave, am adunat între coperțile unei cărți câteva „file dintr-un album risipit”, în care am încercat să reconstituim câte ceva din istoria castelului Sturdza din Miclăușeni.

Pe Sorin Iftimi l-am cunoscut în urmă cu aproape două decenii și m-a legat de el o prietenie pe care distanța nu a diminuat-o cu nimic. De ce? Poate pentru că ea se baza pe o admirație sinceră pe care i-am purtat-o necondiționat acestui împătimit cunoscător al istoriei Iașilor, a cărui privire exprima din start o bunătate devenită proverbială. Ca oameni de muzeu, care privim cumva diferit viața personajelor istorice, prin apropierea directă de creația lor și contactul cu mărturiile patrimoniale, am nutrit aceleași pasiuni pentru cercetarea interdisciplinară a istoriei, fapt care ne-a apropiat foarte mult, cimentând o colaborare fără reproș.

Botoșănean de origine, blajinul istoric al monumentelor și patrimoniului cultural din capitala Moldovei (fie ele biserici, palate, case, ulițe, străzi, piețe sau opere de artă) a cercetat, în liniștea bibliotecilor și a arhivelor, documente și mărturii pe baza cărora, în agitația zilei sau în ore târzii din noapte, a recompus adevărate fresce ale lumii moldave medievale și moderne. Cu temeinice studii de istorie la Universitatea din Iași, terminate printr-o lucrare de licență dedicată Ținutului Iașului în Evul Mediu, coordonată de eminentul și exigentul profesor Ioan Caproșu, Sorin Iftimi a continuat cercetarea vieții de la Curtea Domnească, în Moldova și Țara Românească, cu analiză specială a Curții Doamnei în secolele XV-XIX, care a devenit subiectul tezei sale de doctorat, susținută în anul 2006 și publicată la Editura „Istros” a Muzeului Brăilei, nouă ani mai târziu. Am avut bucuria atunci să îl pot ajuta pe Sorin cu tipărirea lucrării, apelând la un om de suflet, prof. univ. dr. Ionel Cândea, directorul Muzeului Brăilei „Carol I” și al Editurii „Istros”, care a îmbrățișat imediat ideea, materializând-o în cel mai scurt timp. Știind bine cât de temeinic tratase subiectul, Sorin va fi avut, probabil, regretul că lucrarea sa nu a fost încununată cu un premiu al Academiei Române.

Pentru un cercetător de profunzimea și subtilitatea lui Sorin Iftimi, care nu s-a mărginit la a scrie o istorie liniară, ci a preferat complexitatea și provocarea unor abordări interdisciplinare, acesta nu va fi fost, mai mult ca sigur, singurul regret. Dotat cu o modestie funciară, pe care toți cei ce l-au cunoscut o evocă în tonuri calde și care l-a făcut, probabil, să se închidă în turnul său de fildeș și să se dedice, exclusiv și pătimaș, cercetărilor sale, aprofundând teme și subiecte de care alți colegi s-au apropiat mai greu, Sorin își cunoștea foarte bine valoarea. În lungile noastre discuții, mi-a mărturisit, de mai multe ori, cum i-a fost refuzat discret, dar constant, accesul în poziții de cercetare sau universitare pe care le-ar fi meritat din plin și pe care le-ar fi înnobilat cu știința sa de carte.

Astfel, în Iașul căruia i-a dedicat munca sa de o viață, Sorin Iftimi a ocupat un modest post de muzeograf în cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova”, unde și-a început cariera (1995-1999) și unde a și sfârșit-o, atât de devreme, după alți 13 ani închinați cercetării istoriei monumentelor din urbea sa (2008-2021). Fusese cândva, timp de opt ani (2000-2008), și cercetător științific, dar în treapta cea mai de jos, la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană din Iaşi. Tot pentru câțiva ani (2009-2013), Sorin a predat, studenților din anul I, un curs despre patrimoniul mobil, în cadrul programului de master Patrimoniul Mobil şi turism cultural, organizat de Facultatea de Istorie din Cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Dar atât și nimic mai mult! Dacă privim cercetările sale din ultimii ani – închinate domnitorului Alexandru Ioan Cuza (despre care a redactat mai multe albume documentare), lui Vasile Alexandri sau unor pictori peregrini prin Moldova ori Valahia modernă (Nicolo Livaditi, Giovanni Schiavoni, Josef August Schoefft) –, ne întărim convingerea că studenții Facultății de Istorie s-ar fi putut adăpa generos la nesecatul izvor de cunoștințe care era Sorin Iftimi, cronicarul împătimit și documentat al vieții și mentalităților de pe aceste meleaguri. Pierderea nu a fost a lui, ci a unor tineri ce puteau fi astfel îndreptați spre cercetarea istoriei într-o manieră pluridisciplinară.  

Omul care cunoștea atât de bine istoria pe mai multe veacuri a capitalei moldave, sub multiplele sale aspecte (organizare administrativă medievală, evoluție urbană în secolele XIV-XVIII, viața monumentelor laice sau religioase, istoria minorităților etnico-religioase, heraldica și genealogia), tratate în lucrări de mare acribie științifică (Mănăstirea Golia – 350 de ani de la sfinţirea ctitoriei lui Vasile Lupu; Cercetări privitoare la istoria bisericilor ieşene. Monumente, ctitori, mentalităţi; Iaşii – simbolurile unui oraş simbol; Vechile blazoane vorbesc. Obiecte armoriate din colecții ieșene; Orașul Iași. Memoria monumentelor; Strada Lăpușneanu din Iași. Memoria Monumentelor; Strada Ștefan cel Mare. Memoria monumentelor ; Piața „Mihai Eminescu” din Iași. Repere istorice și cercetare arheologică), va binemerita pe deplin, în ceasul trecerii sale din această lume, titlul de Cetățean de onoare al Municipiului Iași. Ar fi un gest de reparație morală, chiar dacă post-mortem, față de cel care și-a dedicat scurta sa viață evocării atât de pertinente a Iașilor medievali și moderni. Cu atât mai mult cu cât, în preajma Centenarului Marii Uniri, cercetările sale – realizate împreună cu doamna dr. Aurica Ichim: Iași, capitala României (1916-1918), Iașii în Primul Război Mondial (1916-1918), Familia regală la Iași (1916-1918) – s-au axat, firesc, pe rolul jucat de urbea moldavă în anii dramatici ai Primului Război Mondial, când Iașii au devenit capitala României (1916-1918).

Înainte de ultima revedere de la Iași, am avut bucuria de a-i avea ca oaspeți, în septembrie anul acesta, acasă la Moieciu, pe Rodica și Sorin Iftimi, alături de familia Voroneanu, veniți la Brașov pentru organizarea unei expoziții la Biblioteca Județeană. Sorin mai fusese la Bran, în 2010, la un simpozion dedicat Reginei Maria, dar venise, cu aceeași prietenie, de două ori și la Sinaia, la vernisajul expozițiilor dedicate regelui Ferdinand I și reginei Maria, pe care le-am organizat la Muzeul Național Peleș în anii 2017 și 2018. Ne regăseam, cumva, pe același tărâm al cercetării unor subiecte comune, despre care schimbam informații, fotografii și documente, cu bucuria descoperirii unor noi mărturii despre eroii cărților noastre.

Retrăind acum acele amintiri – cărora li se adaugă cele de la Iași, unde ne revedeam în fieare an –, închei această tristă evocare cu gândul cum s-ar fi fi putut îmbogăți, pe mai departe, opera istorică a lui Sorin Iftimi, dacă Divinitatea i-ar fi îngăduit să-și împlinească o mărturisire cu care încheia – parcă premonitoriu, cu puțin înainte de marea sa trecere – un admirabil interviu realizat de Vasile Arhire: „Nu știu exact ce va fi, de obicei sunt absorbit de proiectele acestea pe termen destul de scurt, pentru că sunt într-o perioadă când acumulările pot să și ofere tot felul de mici realizări. Știu ce voi face peste câteva luni sau peste un an, doi, eventual. N-am încă o perspectivă pe un termen mai lung, pentru că    n-am avut timp de reflecție, timpi din aceștia în care să mă proiectez pe mine în viitor. Ceea ce mi-am dorit mereu, mai ales de când am îmbrățișat și această carieră, m-am văzut având o viață îndelungată, de la înălțimea căreia să poți să privești toată experiența aceasta a multor decenii”.

Din păcate, cu Sorin Iftimi timpul nu a mai avut răbdare, iar spectacolul vieții – pe care, pentru epocile trecute,  l-a studiat și redat în cărțile sale – s-a oprit atât de brusc și de nedrept, în 13 noiembrie 2021, la numai 56 de ani. Fie ca sufletul său blând să se odihnească în pace și lumină, iar amintirea sa luminoasă să ne însoțească mereu!

(Narcis Dorin Ion)