Părinte consilier, ce ne puteţi spune despre frecvenţa spovedaniei? Cât de des este bine să ne spovedim?

Să ne spovedim de câte ori simţim această nevoie. Recomandarea pe care o găsim în catehismele noastre este ca spovedania să se facă măcar în cele patru posturi mari de peste an. Din păcate, acest îndemn este înţeles de foarte mulţi ca indicând un maximum de spovedanii, patru, care se pot face într-un an, în loc de a-l înţelege ca pe un minim absolut necesar. Aşa am ajuns în trista situaţie în care unii (de fapt, cam cei mai mulţi) vin să se spovedească doar în Postul Mare şi sunt absolut convinşi că şi-au făcut „datoria“ de creştin. Evident, vor să se şi împărtăşească, deşi se spovedesc în mare grabă, cele câteva minute în care îngenunchează sub epitrahil nefiind, cu siguranţă, suficiente spre a aborda toate păcatele pe care le săvârşeşte un om de-a lungul unui an. Într-un fel, vina pentru această nedorită stare de fapt aparţine păstorilor de suflete, căci rareori auzi prin biserici îndemnuri către credincioşi de a se spovedi nu doar în posturi, ci şi în afara postului. Consider că una dintre priorităţile pastoraţiei trebuie să fie şi aceea de a avea un program de spovedanie săptămânal, indiferent dacă este perioadă de post sau nu. Am introdus acest program, acum aproximativ trei ani, la parohia la care slujesc şi pot să vă spun că nu există, de atunci, săptămână în care să nu vină la scaunul de spovedanie minimum 70-80 de persoane (asta în afara posturilor, pentru că în posturi sunt cu mult mai mulţi). Experienţa aceasta m-a făcut să apreciez şi mai mult rolul pe care Taina Sfintei Spovedanii îl are în viaţa noastră duhovnicească.

Legătura aceasta constantă, săptămânală, a credinciosului cu Taina Pocăinţei, cum mai este numită, i-a ajutat pe unii să învingă anumite patimi, pe alţii să sesizeze probleme sufleteşti mai vechi, dar care îşi făceau încă simţită prezenţa în viaţa lor şi, mai ales, pe fiecare dintre ei, să întărească mai mult relaţia cu Dumnezeu, sporind duhovniceşte. Un alt efect, deloc de neglijat, al desei spovedanii, este că îţi poţi cunoaşte mai bine enoriaşii şi te apropii mai mult de aceştia, creându-se, cu adevărat, o legătură puternică, specifică unei familii duhovniceşti precum cea dintr-o obşte monahală. Ca să nu mai vorbim că, cel mai mare câştig, pot spune, este acela că mulţi se apropie, astfel, mai mult de Sfânta Împărtăşanie, viaţa lor devenind, treptat, acea viaţă în Hristos Domnul pe care o căutăm cu toţii. Să nu pierdem nici o clipă din vedere cuvântul Mântuitorului care este şi îndemn, dar şi avertisment: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi“ (Ioan 6, 53-56).

Care ar fi efectele lipsei duhovnicului din viaţa credinciosului?

Un creştin fără duhovnic e ca un copil fără părinţi. Se poate lesne pierde în tumultul lumii şi poate fi uşor păcălit de diavol. Am să vă dau exemplul unei femei de cam 40-45 de ani care mergea la spovedanie doar în posturi, dar nu la acelaşi duhovnic, ci la cine se nimerea a fi la scaunul de spovedanie (într-o catedrală episcopală dintr-un oraş mai mare). La un anumit moment, a luat decizia de a ţine post negru zilnic, mâncând doar seara târziu, cu multe rugăciuni şi nevoinţe care îi ocupau tot mai mult timp şi o determinau să-şi neglijeze şi serviciul, şi familia. Făcând astfel de lucruri fără binecuvântare şi cu o râvnă mult peste puterile ei, după câteva luni, într-una din zile, s-a trezit la marginea unei păduri de lângă acel oraş, în miez de noapte, complet dezbrăcată, cu sentimentul foarte apăsător al unei prezenţe demonice. Nu ştie nici acum ce s-a întâmplat şi cum a ajuns acolo, cert e că de atunci, speriată, a decis să se pună sub ascultarea unui duhovnic. Acesta este un exemplu poate mai special, extrem, dar sunt şi alte lucruri rele ce se pot întâmpla unei persoane, chiar foarte credincioase şi cu o viaţă de rugăciune şi asceză, dacă nu caută să fie sub îndrumarea unui duhovnic.

Şi ucenicul are datoria de a respecta confidenţialitatea spovedaniei

Vorbiţi-ne, vă rugăm, şi despre aplicarea canoanelor de către duhovnic. Trebuie ea să se facă ad-literam, sau în duhul blândeţii?

Când dă un canon, duhovnicul ţine cont şi de prevederile bisericeşti, dar are şi dreptul (chiar obligaţia) de a analiza dacă e cazul - şi în ce măsură - să se facă un pogorământ, adică să scurteze perioada prevăzută pentru oprirea de la Sfânta Împărtăşanie. E nevoie de foarte multă atenţie şi delicateţe, aici. Dacă spui unei femei care a avortat că este oprită de la Sfânta Împărtăşanie vreme de 20 de ani, pe baza canonului 91 de la Sinodul VI Ecumenic şi a canonului 56 al Sfântului Vasile cel Mare, te poţi aştepta să nu o mai vezi pe acea femeie în biserică în anii următori, eventual să cadă în deznădejde. Încât, într-un astfel de caz, socotesc că este mai bine a i spune că nu se poate împărtăşi, deocamdată, iar între cele care i se pot recomanda drept canon să fie şi acela de a veni la spovedanie mai des, măcar o dată pe lună. Astfel, avem şansa de a vedea, de a „monitoriza“ pocăinţa acestei femei şi dorinţa ei de îndreptare, dezlegarea spre a se împărtăşi urmând a fi acordată la un moment pe care fiecare duhovnic îl poate socoti, după cum îi dă Duhul la scaunul de spovedanie.

Cum se dă Sfânta Împărtăşanie? Ce păcate opresc de la acest mare dar?

Sfânta Împărtăşanie nu este un premiu acordat elevilor sârguincioşi, nici coroniţa ce încununează pe luptătorul întru cele ascetice. Este, în primul rând, leac de tămăduire trupească şi sufletească. De aceea, respectând anumite rigori duhovniceşti - atunci când se impune oprirea de la împărtăşire pentru păcate grele şi, mai ales, pentru lipsa pocăinţei şi a dorinţei de îndreptare -, uneori a spune unui om „schimbă-ţi viaţa şi apoi vino să te împărtăşeşti“ poate echivala cu decizia unui medic care ar trimite pacientul acasă să se vindece, mai întâi, şi abia apoi să vină să primească medicamentul pentru boala de care suferă! În această problemă este extrem de important discernământul duhovnicului, care trebuie să caute mereu încredinţare, în inima sa, pentru deciziile luate.

Cum îi ajută pe fii exemplul personal al duhovnicului?

Este esenţial ca duhovnicul să practice ceea ce propovăduieşte în biserică sau sfătuieşte la scaunul spovedanie. Aşa cum un copil este format nu de ceea ce îi spun părinţii, ci mai ales de ceea ce vede el la părinţii săi făcând, tot aşa duhovnicul trebuie să fie nu doar un „factor de decizie“ în viaţa duhovnicească a credinciosului, ci mai ales un model care să inspire.

În final, vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre aspectul de confidenţialitate al Tainei Sfintei Spovedanii.

Mă bucur că aţi ridicat această problemă pentru că, la acest capitol, toată lumea ştie un singur lucru: anume că duhovnicul are datoria să păstreze secretul spovedaniei, chiar şi cu preţul de a-şi pierde viaţa. Şi aşa şi este. Dar şi ucenicul are această datorie, de a nu divulga cele primite de la duhovnic într-un astfel de moment. De ce? Pentru că diavolul nu are acces la convorbirea de la scaunul de spovedanie, nu ştie ce sfat a primit ucenicul (e un soi de „ecranare“ acolo, Duhul Sfânt ţine aceste duhuri departe de dialogul nostru de taină). Dacă ucenicul spune altora ce sfaturi a primit, procedează precum un militar care divulgă un secret, o strategie, care poate ajunge la duşmanii cu care se luptă, diavolul având, de data aceasta, acces la discuţia noastră purtată în afara Tainei Sfintei Spovedanii. Şi va şti, pe cale de consecinţă, acest vrăjmaş neîmpăcat al omului unde şi cum să ne ispitească mai mult pentru a cădea şi a nu putea împlini cele rânduite de duhovnic.