Omul căzut trăiește într-o stare permanentă de frustrare, într-o perpetuă insatisfacție ființială. Chiar dacă uneori împlinirea vreunei dorințe îi dă, pentru o clipă, iluzia că a aflat ceea ce căuta, întotdeauna obiectul dorinței sale, pe care pentru o clipă l-a socotit absolut, sfârșește prin a se dovedi mărginit și relativ; iar atunci, omul descoperă abisul care-l desparte de adevăratul absolut. Atunci tristețea inimii sale, chip al neliniștii în afara acestui vid, rod al profundei sale frustrări, sporește. Iar el încearcă în van s-o lecuiască prin ceea ce a născut-o; în loc să admită că golul acesta chinuitor este absența lui Dumnezeu din sufletul său și că numai El îl poate umple (Ioan 4, 14), se încăpățânează să vadă în el o chemare la posedarea și desfătarea cu alte și alte noi obiecte care, continuă el să creadă, într-un sfârșit îi vor aduce fericirea mult râvnită.

Pentru a evita durerea care urmează oricărei plăceri și pentru ca nevoia sa nemărginită de fericire să-și atingă împlinirea, omul căzut își continuă alergarea în căutarea nebună de noi plăceri pe care le adună și le înmulțește, încercând să refacă totalitatea, continuitatea și absolutul după care tânjește, crezând în chip deșert că poate afla infinitul în acest abis în care se scufundă tot mai mult.

Arătând cum în simțirea omului căzut plăcerea este legată de durere, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Și fiindcă orice plăcere rea piere împreună cu modalitățile care o produc, omul, aflând prin însăși experiența sa că orice plăcere are ca urmașă în mod sigur durerea, își avea toată pornirea spre plăcere și toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi, luptă cu toată puterea, pe cea de-a doua o combate cu toată sârguința, închipuindu-și că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta, iar iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea neîncercată de durere. Sub puterea patimii, el nu știa, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că este mai puternică patima plăcerii. Străduindu-se să ocolească durerea prin înnoirea și înmulțirea plăcerilor, omul nu face decât să-și sporească suferința”.

(Părintele Ioan de la Rarău, Bucurați-vă pururea în Domnul!, Editura Panaghia, 2008, p. 275)