Deschidem – spiritual, dar și în tonul realismului liturgic al Bisericii Ortodoxe – perioada Triodului care ne ține vii în împlinirea postirii celei întru trăirea Paștelui, întâlnirii cu Hristos Domnul Cel Înviat în zorii dintâi ai Paștelui. Suntem, așadar, în vremea frământării aluatului decenței postirii și trăirii în smerenie a darului Postului Mare. Se deschide astfel arena alergării duhovnicești către Înviere. Un maraton duios, plin de lumina aflării Domnului Celui Înviat. Postim pentru o dimineață de Duminică fără sfârșit... Învierea.

Pe cale, fiecare Duminică a Triodului, ne învață alfabetul duhovnicesc al apropierii și trăirii acestei apropieri de Dumnezeu. În prima Duminică ni se dezvăluie două atitudini și două conștiințe. Doi oameni – așa cum își începe pilda Domnul, surprins în scris de Evanghelistul Luca. Pilda nu este rostită la întâmplare, ci „către unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 10, 9), semn că inclusiv în cele ale duhovniciei nu prea s-a schimbat nimic, ci sunt unii care fac mereu pe mai-duhovniceștii decât cei care-și cunosc păcatele, le pocăiesc și își prin aceasta își înțeleg locul în geografia mântuirii. Fariseul e ca toți fariseii. Stând, se roagă în sine lăudându-se lui Dumnezeu cu reușitele sale. Dar mai ales cu diferența dintre el și alții – răpitori, nedrepți, adulteri –, dar mai ales cu vameșul ce se ruga și el. Nu doar că se compară cu vameșul, ci și Îi prezintă lui Dumnezeu cât de postitor și cât de plătitor al zeciuielii este – fapte ale Legii care îl făceau de fapt fariseu, adică plinitor ale acesteia. Nu era un credincios fals, să ne înțelegem și nici o mască de credincios. Omul plinea tot ceea ce însemna maximum din ceea ce se numea pe atunci credință. O face teribil de atent, contabilicește de atent. Este ceea ce numim astăzi protocoale de intervenție în situații de viață. Din care, uneori, nu ieșim pentru că execuția Legii interzicea creativitatea iubitoare. Refuza intimitatea plină de har a iubirii. Trebuie să reținem însă că pilda nu este dată împotriva fariseului. În fond, omul se roagă în sinea lui. Discuția pe care o prezintă Mântuitorul e una dintre omul cu părere de sine și Dumnezeu. Așa era crescut. Să creadă nu doar în Dumnezeu, ci și în sine, un soi de funcționar religios, om împlinitor de Lege.

Vameșul șade departe de fariseu. Probabil în curtea gentililor (neamurilor) un loc în care putea intra oricine fără a avea însă drept de glas înălțat dinaintea lui Dumnezeu. Ce-l făcea păcătos pe vameș? Slujea stăpânirii romane și regale deopotrivă. Atingea monedele de vamă, multe dintre ele având pe ele chip cioplit, chip de stăpân. Spre deosebire de monedele ce le atingea el, moneda de schimb de la Templu, la care învârteau schimbătorii de bani, vămuitorii sacrii ai Templului, avea pe o față un palmier plecat spre pământ, simplă plantă, arătând mai mult smerenia naturii dinaintea Creatorului decât aroganța oricărui conducător. Vameșii erau etichetați drept dușmani permanenți ai comodității sociale a poporului. Erau pârghiile prin care autoritatea imperială ori regală puneau presiune pe popor. Nici acum nu sunt iubiți de popor cei care caută să umple vistieria unui stat și permanent sunt tratați cu zâmbetul de superioritate al celor care se revoltă împotriva impozitării muncii lor. De unde și o serie de clișee în care chipul lor este împachetat și supus oprobiului public. Nu întâmplător termenul latin pentru vameș este „publicanus” mai ales în lumea Iudee. Adică reprezintă chipul public al Imperiului, deloc iubit. De aici noi am născut „funcționarul public” asupra căruia ne revărsăm în dese rânduri nu doar binecuvântările, ci și frustrările.

Doar că acest vameș care este surprins în Evanghelie pare a fi iudeu, altfel chiar nu are ce căuta la rugăciune. Un iudeu convins că slujind Împăratului trădează un pic din măreția lui Dumnezeu. Din această înțelegere a compromisului sufletesc, omul are atitudinea smereniei asumate. Când te știi cum ești și cine ești nu faci evaluări de Curriculum Vitae și nici ifose de autosuficiență nu prea prind bine. Și nici nu forțezi comparații ca și cum ai ști totul despre celălalt în timp ce nu faci niciun efort de a te ști pe tine. Așa cum ești. Nu cum ți-ar plăcea să fii. Ori cum crezi că ești pentru a plăcea funcției tale sociale pe care o îndeplinești.

Vameșul ne ajută să învățăm cea mai bună rugăciune: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului! (Luca 18, 13). Din care se va naște Rugăciunea Inimii sau Rugăciunea lui Iisus – Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Și o întreagă spiritualitate filocalică, o școală a rugăciunii și trăirii Harului. O școală a convertirii prin rugăciune și pocăință. Dovedindu-ne că una fără alta nu există. Că îngâmfații nu se roagă și de aceea nu-și află inima și cred, condiționat, că numai ei le știu pe toate și le trăiesc pe toate. Că păcătoșii, oricât de păcătoși ar fi, în secunda de pocăință în care își exprimă durerea căderii și părerea de rău, deschid Cerul și își umplu de har vârful inimii, acolo unde se scrie taina Învierii. De altfel acest „miluiește-mă pe mine păcătosul” este refrenul întregii lupte duhovnicești din Postul Mare, dar și din întreaga trăire duhovnicească a vieții în Hristos.

Concluzia Mântuitorului mi-a atras atenția mereu asupra incredibilei înțelegeri prin care mila lui Dumnezeu vindecă neputința noastră, ca oameni, de a-L înțelege. El nu face judecăți de valoare, dar concluzionează: „Zic vouă că acesta – referitor la vameș – s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.” (Luca 18, 14). Și o spune Stăpânul Care Se smerește pe Sine, „chip de rob luând”. Intrând, cum s-ar spune, în carnea celui pe care voiește a-l mântui. Privită îndeaproape pilda vădește mai ales capacitatea lui Dumnezeu de a ne înțelege stările sufletești, fără a ne judeca, dăruindu-ne fiecăruia dintre noi același preț de răscumpărare din păcat – Sângele Său pe Crucea Golgotei –, dar cerându-ne smerenie. Care nu e simplă înfrângere a orgoliului și mândriei, ci lucrul cu tine. Vindecarea prin lucrare de sine a invidiei, răutății și neputinței de a vedea evidența realității. Distopic până la absurd, cel lipsit de smerenie și de inteligența vederii milei lui Dumnezeu ratează, încurajează numai propria viziune socotind-o, vai, unica posibilă, unica realizabilă ca atare. Ratarea proiectelor de durată în ce privește viața duhovnicească vine din autosuficiență nu doar din lipsă de smerenie, iar profesionalizarea absurdului nu poate înlocui trăirea adevărată a vederii înainte a lipsei de consistență a vieții sufletești. A lupta pentru mântuirea ta, curajos și rănit deopotrivă, înseamnă a te smeri, a duce Crucea lui Hristos în tainița înțelegerii Milei Sale ca un ajutor mântuitor nu ca simplu reglaj comercial – îți dau, dă-mi.

Un ocean de iertare și milă se revarsă peste noi cu fiecare clipă fără a ne îneca ori sufoca. E taina revărsării lui Hristos, chenozei (Filipeni 2, 5-7), golirii ori deșertării Sale de Slavă pentru a ne umple pe noi de slavă și iertare. Ca în principiul vaselor comunicante golirea Sa de slavă ne obligă să păstrăm curat vasul sufletului nostru în care mila Lui se revarsă. Cu dragostea în care și cel pe care noi, în exegeză, îl condamnăm – fariseul – se îndreaptă cu fiecare „expunere de motive” pe care o crede rugăciune. Smerenia înseamnă să înțelegi unde ți-e locul în raport cu darul milostivirii lui Dumnezeu și să trăiești deplin bucuria pocăinței pentru păcatele tale. Nici judecarea aproapelui și nici împlinirea Legii nu-ți oferă o inimă nouă, ci înveșmântarea în ritual sterp a bătăii inimii, înveșmântarea în frustrare a bucuriei vederii celuilalt ce-L caută pe Dumnezeu după puterea lui omenească. Știind că tot ce ne face fragili ne apropie de înțelegerea pocăinței, nu a păcatului, iertării, iar nu a judecării aproapelui. Privim deja înainte și vedem culmea Golgotei. Deasupra Iconostasului, Crucea făcătoare de viață a Învierii Domnului. Fiți tari în iertare și primiți în smerenie harul pocăinței. Nu vă lăsați antrenați doar în spectacolul Postului, ci trăiți-l ca vameșul, privind de departe, dar primind în inimă slava lui Dumnezeu.

Sursa: tribuna.ro