Sfinții Acvila și Priscila – o familie în slujba lui Dumnezeu

Într-o perioadă în care Biserica este atacată din toate părțile, această familie ne arată cum ar trebui să ne mărturisim credința: chiar cu prețul vieții, așa cum au făcut-o toți sfinții martiri de la începutul creștinismului până acum, având în față modelul lui Hristos, exemplul suprem de sacrificiu, de dragul oamenilor. Credința în Hristos și consecința acesteia, dragostea față de El, transformă fricoșii în eroi și, prin distrugerea egoismului, face ca sacrificiul de sine să fie natural, ușor și binecuvântat.

Unii soți știu cum să se comporte, pentru a obține tot ceea ce e mai bun de la viață. Ei se completează reciproc, valorifică reciproc punctele forte și formează o echipă eficientă, eforturile lor unite influențând pe cei din jurul lor, fiind oricând gata să se sacrifice pentru cei dragi. O astfel de familie au fost și Sfinții Apostoli și Mucenici Acvila și Priscila, prăznuiți pe 13 februarie. Ei nu sunt niciodată menționați separat în Biblie, căci în căsătorie și în slujirea lui Hristos au fost mereu împreună.

Colaboratori apropiați ai Sfântului Pavel

Acvila era de neam evreu, însă nu se știe dacă și soția sa, Priscila, era de același neam. Numele ei este roman, dar asta nu decide cu privire la originea ei, deoarece este foarte des întâlnit obiceiul ca evreii din Imperiu să adopte un nume roman. Familia a locuit în Roma, însă a fost expulzată de acolo împreună cu toți evreii, în anul 49, din ordinul împăratului Claudiu. Motivelele edictului împărătesc le-au reprezentat, așa cum afirma scriitorul latin Suetonius, conflictele publice generate de evrei, din cauza unui anume lider, „Crestus”. Dacă aici Crestus se referă la Iisus Hristos, atunci tulburările raportate de Suetoniu puteau fi generate de opoziţia înverşunată a iudeilor faţă de stăruitoarea predicare a creştinilor.

Așadar, expulzați din Roma, Acvila și Priscila au venit de acolo până la Corint, posibil în drum spre Pontul natal al lui Acvila, pe malul Mării Negre. La Corint s-au întâlnit cu Sfântul Pavel, aflat în cea de-a doua sa călătorie misionară. Acolo au muncit împreună, făcând corturi, lucru care, probabil, a dus și la convertirea celor doi.

Un an și jumătate mai târziu, Priscila și Acvila l-au însoțit pe Sfântul Pavel de la Corint până la Efes, în drumul său spre Siria. Acolo s-au întâlnit cu Apolo, bărbat iscusit la cuvânt și bun cunoscător al Scripturii, dar totuși deficitar în unele puncte ale învățăturii creștine. Cei doi soți l-au luat la ei și l-au învățat cu de-amănuntul calea mântuirii lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 18, 24). Ei au fost cu Pavel în Efes în timpul șederii sale de doi ani în marele oraș asiatic, pentru că vom găsi saluturi de la ei în Epistola întâi către Corinteni, care a fost scrisă de la Efes, în acea perioadă (în jurul anului 56). Dar când Pavel a părăsit Efesul, tovărășia lor pare să se fi încheiat și aflăm următoarele date despre ei în Epistola către Romani, scrisă după aproape doi ani, în care Acvila și Priscila sunt salutați încă o dată, ca locuitori ai Romei.

Exemplu de sacrificiu de sine

Deși avem puține date despre această familie dedicată slujirii Evangheliei, există câteva lucruri care trebuie evidențiate. Priscila și Acvila sunt un exemplu strălucit de devotament eroic, aprins de credința creștină adevărată. „Pentru viaţa mea”, spune Apostolul, „şi-au pus grumazul lor”. Nu se știe exact la ce incident face referire Sfântul Pavel, însă este clar că e vorba despre o situație în care viața i-a fost pusă în pericol, iar cei doi apropiați ai săi au fost în stare să se sacrifice pentru el. Contextul activității sale în Efes este cel mai potrivit pentru a încadra acest eveniment, deoarece Efesul a fost cel mai periculos oraș în care și-a desfășurat activitatea, de multe ori fiind aproape de moarte, așa cum el însuși mărturisește: Nu voim, fraţilor, ca voi să nu ştiţi de necazul nostru, care ni s-a făcut în Asia, că peste măsură, peste puteri, am fost îngreuiaţi, încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă. Ci noi, în noi înşine, ne-am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morţi (II Corinteni 1, 8-9). Acest act mărinimos de sacrificiu care aduce mulțumirea Apostolului și a Bisericilor dintre neamuri a fost un simbol minunat al admirației și al dragostei pentru Apostol. Dar motivul cel mai profund era o dragoste uriașă pentru Stăpânul Apostolului, pentru Hristos, Care spune: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).

Modele pentru perioade tulburi                                                               

Într-o perioadă în care Biserica este atacată din toate părțile, această familie ne arată cum ar trebui să ne mărturisim credința: chiar cu prețul vieții, așa cum au făcut-o toți sfinții martiri de la începutul creștinismului până acum, având în față modelul lui Hristos, exemplul suprem de sacrificiu, de dragul oamenilor.

Credința în Hristos și consecința acesteia, dragostea față de El, transformă fricoșii în eroi și, prin distrugerea egoismului, face ca sacrificiul de sine să fie natural, ușor și binecuvântat. Eroismul poate fi exercitat și este necesar în viața de zi cu zi, căci același Duh care i-a purtat martiri spre locul în care aveau să-și dea viața pentru Hristos se manifestă și în rutina vieții noastre. Dacă dragostea pentru Hristos va fi în noi, așa cum ar trebui să fie, vom fi gata să devenim scuturi vii în fața oricărui dușman al credinței și ne vom putea lupta cu fiarele, așa cum a făcut și Sfântul Pavel (I Corinteni 15, 32).

De la același autor

Ultimele din categorie