Înspre leagănul prunciei sale, Stupca (astăzi purtând numele cunoscutului teolog şi muzicolog), am străbătut o pădure, uimindu-ne de priveliştile unice în frumuseţe. Am admirat nu doar măreţia peisajului, ci şi pe mulţi semeni care, fascinaţi de liniştea locului, păşeau agale pe marginea drumului; veştedul covor multicolor dădea impresia că te afli într-o imensă catedrală pictată de cel mai iscusit acuarelist din câţi au existat vreodată. La fel cu numeroşi alţi privitori, am coborât din maşină şi am făcut câţiva paşi, gândind la spusele inspirate ale dumnezeiescului Ioan Hrisostom: „Și precum mai mult ne minunăm de sculptorul de statui atunci când face una frumoasă din aur, aşa şi de Dumnezeu ne minunăm şi-L slăvim că a pus frumuseţe negrăită în trupurile noastre, dar şi în toată zidirea”. Cu adevărat, preabunul Meşter a pus alese frumuseţi în natură, încântându-ne ochiul şi mintea. Cu cât înaintam în codru, bolţile bătrâne păreau susţinute de falnicii copaci care se întindeau către eter, aidoma unor mândre coloane. Din înaltul cerului se cerneau umbre de amurg, iar din loc în loc, câte o rază de lumină străpungea desişurile veştede, aducând o strălucire aparte frunzişului de o culoare gălbuie, dulce-stinsă. În întinsa singurătate, roiurile de frunzare oftau adânc sub călcâiele timpului nemilos, confirmându-ne faptul că şi această toamnă este un popas al vremelnicei noastre existenţe dăruite de Cel Care a creat timpul şi stăpâneşte veacurile. Ajunşi în sat, ne-am îndreptat către biserica ce străjuia aşezarea, ca o citadelă. La câte evenimente vor fi fost martore sfinţitele şi vetustele ziduri, ca de altfel toate bisericile din chinoviile, satele sau oraşele ţării noastre! Numai dacă ne gândim la cele opt cruci albe înşiruite în partea de răsărit a locaşului, ele ascund istoria mişcătoare a unei familii de care bine ar fi să nu uităm.

Din această zbuciumată şi dramatică istorie voiesc a aşterne mai departe câteva aspecte: crucile cu pricina aparţin preotului Iraclie, soţiei sale, preoteasa Emilia şi celor nouă copii ai lor, dintre care unul avea să devină un apreciat şi iubit compozitor: Ciprian Porumbescu.

Tânărul Ciprian a crescut într-o casă în care credinţa şi cultura se învăluiau într-o armonioasă îmbrăţişare. Era şi normal ca acest fiu de preot – şi nu al unui preot obişnuit, ci cu vădite înclinaţii spre literatură şi artă – să crească într-un mediu ales. Micuţul Ciprian a început, de la vârsta de şase ani, studiul muzicii cu Carol Miculi, apoi vioara, la Ilişeşti, cu Simon Maier, continuând la Gimnaziul din Suceava, cu Ştefan Nosievici şi, în particular, cu Anton Valentin şi C. Schlötzer.

Pentru talentul deosebit al fiului său, preotul Iraclie a primit o vioară Amati, datând din anul 1626, de la un ţigan bătrân, ca recunoştinţă pentru hrana dăruită lui şi cetei sale de lăutari, în vremea secetei din 1866. Este de la sine înţeles că Ciprian asista la toate horele din sat, precum şi la alte manifestări muzicale din partea locului. Cuprins de dragostea pentru valorile neamului său, adolescentul Ciprian, după unii biografi, a participat la sărbătorile organizate de societatea Culturală „Arboroasa“, la Mănăstirea Putna, din anul 1871, unde l-a cunoscut şi s-a împrietenit cu o altă stea din constelaţia culturii române, luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu.

Între anii 1873-1877, a urmat cursurile Institutului Teologic din Cernăuţi. În cadrul renumitei facultăţi de teologie cernăuţene, Ciprian a primit noţiuni elementare de armonie şi dirijat coral de la preotul Isidor Vorobchievici, renumit profesor şi compozitor bucovinean. Deşi nu a fost hirotonit, Ciprian şi-a manifestat deplin dragostea pentru Biserică, prin compoziţiile muzicale menite să înfrumuseţeze cultul divin („Cântările Sfintei Liturghii în Do major”, „Tatăl nostru”, „Adusu-mi-am aminte”, „Condacul Maicii Domnului”; lucrări pentru coruri mixte: „Priceasna de Paşti”, „Axion la Rusalii” şi altele). În perioada 1879-1881, a urmat cursurile Conservatorului din Viena, susţinut financiar şi de mitropolitul Bucovinei de atunci, Silvestru Moraru Andreevici, studiind armonia cu Anton Bruckner şi primind noţiuni despre muzica corală de la Franz Krenn.

Anul 1882 l-a găsit în Braşov, ca profesor de muzică vocală la Şcolile Române şi dirijor la Biserica Neagră. Dragostea pentru tot ce-i românesc l-a însoţit întreaga viaţă. A început să compună piese de o rară frumuseţe şi sensibilitate. La 11 martie 1882, a avut loc premiera operetei sale „Crai nou”, piesă în două acte, scrisă pe un text al poetului Vasile Alecsandri. Însă, cea mai cunoscută compoziţie a lui Porumbescu rămâne, fără doar şi poate, „Balada pentru vioară”. Terminată la 21 octombrie 1880, piesa a devenit partitura de referinţă a creaţiei clasice româneşti din secolul al XIX-lea.

Din păcate, boala a frânt, poate prea devreme, aripile creatoare ale acestui om de o sensibilitate aparte. Însă, nu doar suferinţa a reprezentat cauza dramaticului său destin. După terminarea facultăţii, tânărul teolog a fost întemniţat aproape trei luni, din cauza activităţii în cadrul societăţii „Arboroasa”, militantă pentru eliberarea Bucovinei de sub dominaţia habsburgică. Detenţia i-a şubrezit trupul firav. Boala i s-a agravat foarte mult. Cu toate acestea, ca şi cum şi-ar fi simţit sfârşitul aproape, Ciprian Porumbescu a scris în timpul detenţiei cele mai bune piese. Vremelnic, libertatea fizică fusese înăbuşită, dar cea interioară, a spiritului, a triumfat. Astfel, cuprins de friguri, scuipând sânge, îi scria tatălui său: „Sunt bine, tată. Şed în celulă şi cânt «Gaudeamus Igitur». Numai păcat că cei ce mă ascultă nu ştiu latineşte”.

Pe 25 noiembrie 1882 a plecat în Italia, în staţiunea Nervi, pentru tratament, dar dorul de casă îl mistuia. Iată ce-i scria tatălui, într-un emoţionant răvaş: „Mă roade dorul de casă. Voi găsi eu drumul potrivit spre ea. Mă agăţ de un cocostârc, care se întoarce la primăvară, şi mă opresc drept în bătătura casei”. Fără rezultate medicale vizibile, Ciprian se întoarce la Stupca, acolo unde cântecele populare i-au legănat copilăria. Vegheat de bătrânul şi nefericitul lui tată, dar şi de sora lui, Mărioara, pe 6 iunie 1883, tânărul compozitor s-a adăugat cerului înstelat al culturii româneşti. Parcă Domnul S-a grăbit… junele bucovinean avea doar 29 de ani.

Acolo, la Stupca, lângă zidurile bisericii cu hramul Sfântul Dimitrie, i-am găsit mormântul „troienit” de ofilitele semne ale trecerii timpului, purtând, după a sa dorinţă, culorile tricolorului naţional. Sper ca numele şi creaţia sa să nu se vestejească nicicând în amintirea noastră.