Care este rolul întrebărilor în Taina Spovedaniei?

Chiar în cazul unei bune mărturisiri, duhovnicul nu se poate dispensa cu totul de a întreba, ci este nevoit aproape întotdeauna să intervină cu întrebări. Acestea îi sunt necesare spre a obține de la penitent lămuririle suplimentare necesare, în vederea aprecierii faptelor din punct de vedere al naturii lor și al altor condiții, care hotărăsc gradul lor de gravitate.

Dacă pentru valabilitatea unei adevărate pocăințe, mărturisirea directă din partea penitentului trebuie să formeze principiul sau regula, așa și întrebările puse de preotul duhovnic sunt tot atât de indispensabile duhovnicului, în scaunul de spovedanie. Chiar în cazul unei bune mărturisiri, duhovnicul nu se poate dispensa cu totul de a întreba, ci este nevoit aproape întotdeauna să intervină cu întrebări. Acestea îi sunt necesare spre a obține de la penitent lămuririle suplimentare necesare, în vederea aprecierii faptelor din punct de vedere al naturii lor și al altor condiții, care hotărăsc gradul lor de gravitate.

De multe ori, din cauza rușinii și a sfielii, chiar penitentul care-și face mărturisirea întrebuințează formule, construcții și înlănțuiri dintre cele mai evazive. Printre aceste lacune de expunere, duhovnicul poate desluși uneori adevărul întreg și curat; alteori însă sensul este ambiguu și neprecis. De aceea, atât pentru orientarea lui exactă, cât și pentru a-l provoca pe cel care se spovedește la o mărturisire cu caracter adevărat de pocăință, duhovnicul va trebui să recurgă la întrebări, pentru a-i înlesni acest gest.

Intervenția duhovnicului este o adevărată busolă, mai ales în mărturisirea celor care se spovedesc acuzându-i pe alții, pentru a-i înfățișa drept cauze ale păcatului lor. Față de slăbiciunea celor dezorientați de lipsa unui examen de conștiință, duhovnicul nu are alt instrument de spovedanie, decât întrebările.

Mai întâi trebuie început cu sfatul plin de bunăvoință și de îndemn cald, pentru a-i da curaj și a-l convinge că nu trebuie să se rușineze de duhovnic. Preotul se va sili să-l convingă pe penitentul sfios că-i înțelege jena, că ea este firească. Îl va face însă atent „că este într-adevăr rușine care aduce păcat și este rușine care aduce mărire și har”, precum zice Isus, fiul lui Sirah (4, 23). Îl va ajuta apoi amintindu-i că în Biserica veche creștinii erau obligați a-și spune păcatele nu în taină, ca astăzi, ci la ușa bisericii în auzul tuturor creștinilor. De altfel, dacă ne rușinăm a le da pe față de voie înaintea duhovnicului, ne lipsim de harul iertării, dar ele vor ajunge să fie vădite odată, fără voia noastră, la Judecata de Apoi, când nu va mai fi pocăință și, deci, nici iertare. Îndemnul va fi încheiat cu argumentul că dacă va mărturisi păcatele, dar va ascunde unul singur din cauza rușinii, să știe că nu numai nu va avea iertare pentru cele mărturisite, ci, prin această tăinuire, va adăuga un păcat mai mult.

După aceasta, duhovnicul este nevoit să-l întrebe întâi cu privire la datoriile de credință și cu privire la datoriile religioase elementare, pentru a-l pune pe calea mărturisirii, iar după aceasta va trece la întrebările despre viața sa morală sau faptele sale.

(Pr. Petre Vintilescu, Spovedania și duhovnicia, Editura Episcopia Ortodoxă Română Alba Iulia, 1995, pp. 93-98)

De la același autor

Ultimele din categorie