Taina Sfântului Botez

Botezul este Taina Bisericii prin care devenim fii ai lui Dumnezeu după har (Ioan 1, 12-13); este Crucea pe care ne răstignim, mormânt în care ne îngropăm şi slavă întru care înviem şi ne înălţăm (Romani 6, 3; Coloseni 2, 12-13); este certificatul de naştere spirituală, prin care devenim fii ai Bisericii lui Hristos şi implicit ai Împărăţiei lui Dumnezeu. De acest adevăr suntem încredinţaţi de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel care a instituit Taina şi Care zice: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Aşa se face că – după învierea Sa din morţi – Mântuitorul Iisus Hristos Şi-a trimis apostolii – şi prin ei pe episcopi şi preoţi, ca urmaşi ai acestora – zicându-le: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Prin Botez suntem „împreună odrăsliţi” cu El (Romani 6, 5); suntem mlădiţe ce se hrănesc din sevele tulpinii vieţii celei întru Hristos.

Efectele primirii Tainei Sfântului Botez sunt: iertarea păcatului strămoşesc, – nu însă şi a urmărilor acestuia: slăbirea voinţei şi înclinaţia spre rău, pofta inimii, suferinţele, bolile şi moartea –, precum şi a păcatelor săvârşite înainte de Botez, în cazul celor ce se botează mai târziu; renaşterea la o viaţă de sfinţenie – cel botezat putându-se împărtăşi de toate celelalte Sfinte Taine ale Bisericii – şi, nu în ultimul rând, părtăşia la moartea şi învierea lui Hristos, întrucât ne arătăm a fi morţi pentru păcat şi viem pentru Dumnezeu (Romani 6, 3-11). Necesitatea Botezului pentru toţi este arătată de Mântuitorul Iisus Hristos şi reţinută de Evanghelia după Ioan (3, 5), dar şi de Sfântul Apostol Pavel, care zice: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa moartea a trecut la toţi oamenii, prin acela în care toţi au păcătuit” (Romani 5, 12). Acest toţi include deopotrivă şi pruncii pentru că – aşa cum zice psalmistul – „întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalmii 50, 6).

Biserica a primit de la Sfinţii Apostoli rânduiala de a boteza pruncii

A boteza pruncii nu este o noutate; şi pe vremea Sfinţilor Apostoli copiii erau botezaţi. În Faptele Apostolilor se spune că „Lidia, vânzătoarea de porfiră, din cetatea Tiatirelor, a fost botezată cu toată casa ei” (Fapte 16, 15); tot aşa şi temnicerul (Fapte 16, 33), Crispus (I Corinteni 1, 14), Ştefana (I Corinteni 1, 16) şi alţii au fost botezaţi împreună cu toţi ai casei. Deci, Biserica a primit de la Sfinţii Apostoli rânduiala de a boteza pruncii. Naşii sunt garanţii spirituali ai celui botezat, ei asemănându-se sutaşului din Capernaum sau femeii cananeence, pentru credinţa cărora le-au fost vindecate slujnica şi, respectiv, fiica, ori lui Iair din Capernaum şi văduvei din Nain pentru credinţa cărora le-au fost înviaţi copiii.

În Sfânta Tradiţie a Bisericii se mai vorbeşte despre Botezul muceniciei, primit pentru mărturisirea credinţei în Iisus Hristos, dar şi despre Botezul dorinţei, care constă în dorinţa cuiva de a ajunge fiu al Bisericii, dar care, dintr-o pricină oarecare, fără voia lui nu a ajuns să primească Taina Sfântului Botez. Taina Sfântului Botez nu se repetă; Sfântul Apostol Pavel spune celor din Efes: „Este un Domn, o credinţă, un Botez” (Efeseni 4, 5). Un Botez – şi respectiv o credinţă – şi-l asumă şi pruncul, prin naşul lui, la primirea tainei: „Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor”, cum se spune în articolul 10 din Simbolul de credinţă. Excepţie fac pruncii abandonaţi, care sunt botezaţi condiţionat, întrucât nu se cunoaşte sigur dacă au fost sau nu botezaţi.

Taina Sfântului Botez este anticipată de un ritual de exorcizare a celui ce urmează să fie botezat şi care cuprinde rugăciuni prin intermediul cărora preotul cere ca Dumnezeu să îndepărteze de la acel prunc toată puterea şi lucrarea întunericului şi să-l îmbrace – prin Botez – cu armele luminii (Romani 13, 12). După citirea acestor rugăciuni urmează întreita lepădare a pruncului – prin naşul acestuia, care stă cu faţa spre Apus – de „stăpânitorul întunericului” (Coloseni 1, 13); această lepădare sau dezicere de cel rău este urmată de întreita împreunare cu Hristos (Luca 1, 78), făcută cu faţa spre Răsărit. După ritualul de exorcizare şi de mărturisire a angajării celui ce se botează de a fi în unire cu Hristos urmează înnoirea pruncului prin Taina Sfântului Botez, care la rândul ei cuprinde cinci părţi.

În prima parte, în timpul ecteniei mari – prin care diaconul Îi cere lui Dumnezeu ca să sfinţească apa prin „lucrarea cea curăţitoare a Sfintei Treimi” –, preotul se roagă în taină ca „Dumnezeu să-i trimită putere de sus” şi să-l ajute a săvârşi cu vrednicie slujba ce-i stă înainte prin care Hristos „să ia chip în cel ce se naşte din nou”, zidindu-l duhovniceşte pe temelia învăţăturilor Sfinţilor Apostoli şi a proorocilor, pentru ca şi prin el să se preamărească Persoanele Preasfintei Treimi în numele cărora va fi botezat.

După această rugăciune – citită în taină – preotul rosteşte întreit doxologia: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”. Urmează apoi rostirea rugăciunii premergătoare sfinţirii apei, în care se evidenţiază lucrarea lui Dumnezeu în creaţie. Impresionat de frumuseţea şi măreţia lui Dumnezeu care se oglindesc în acestea, preotul rosteşte cu smerenie epicleza de sfinţire a apei, prin întreita invocare a Duhului Sfânt: „Tu Însuţi dar, Iubitorule de oameni, Împărate, vino şi acum, cu pogorârea Sfântului Duh, şi sfinţeşte şi apa aceasta”, cerându-I, totodată, lui Dumnezeu să-I dea apei sfinţite „harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului, să fie izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, plină de putere îngerească”. Însemnând cu semnul Sfintei Cruci de trei ori, în continuare preotul Îi cere lui Dumnezeu ca – prin semnul şi cu puterea Sfintei Cruci, prezentă în lucrarea de sfinţire a apei – „să se zdrobească toate puterile cele potrivnice” pentru ca – prin sfinţirea apei, cum se spune în rugăciune – apa „să fie spre curăţirea trupului şi sufletului” celui care se botează.

În partea a doua, preotul – printr-o altă rugăciune – Îl roagă pe Dumnezeu să binecuvânteze untdelemnul cu puterea, cu lucrarea şi cu pogorârea Duhului Sfânt, ca să se facă spre „ungere de nestricăciune, armă dreptăţii, înnoire sufletului şi trupului, izgonire a toată lucrarea diavolească”, dar şi „spre slava Sfintei Treimi”. După o întreită vărsare din untdelemnul sfinţit – în semnul Sfintei Cruci, în apa în care urmează a fi botezat pruncul – preotul, „binecuvântându-L pe Dumnezeu, Cel ce luminează şi sfinţeşte pe tot omul ce vine în lume”, face ungerea pruncului cu untdelemn sfinţit: la piept – spre tămăduirea sufletului; pe spate – spre tămăduirea trupului; la urechi – spre ascultarea credinţei; la mâini – ca o recunoaştere adusă milostivirii lui Dumnezeu ale Cărui mâini l-au făcut şi l-au zidit şi la picioare – ca cel botezat să umble pe căile bineplăcute Domnului. Desigur, ungerea aceasta aminteşte şi de ungerea cu care erau însemnaţi atât arhiereii, împăraţii şi proorocii din Legea veche, cât şi de ungerea Mântuitorului Iisus Hristos – ungere la care ne-a făcut şi pe noi părtaşi, prin moartea şi învierea Sa.

În partea a treia are loc taina în sine, adică întreita afundare a pruncului în apa sfinţită – cristelniţa ţinând locul pântecelui celui curat al Fecioarei din care S-a născut Hristos – prin care pruncul, primind moartea şi învierea Mântuitorului (afundarea fiind simbolul morţii, iar ridicarea – învierea Celui care a sfărâmat legăturile morţii), este izbăvit de păcatul strămoşesc. Afundarea este însoţită de formula: „Botează-se robul/ roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui (la întâia afundare) şi al Fiului (la a doua afundare) şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!” (la a treia afundare). Această întreită afundare arată că prin Botez toţi ne facem părtaşi morţii şi învierii lui Hristos, Cel care „a înviat a treia zi după Scripturi”, cum mărturisim în Crez, şi intrăm într-o viaţă nouă; suntem – după spusa Apostolului neamurilor – morţi pentru păcat şi viem pentru Dumnezeu (Romani 6, 3-11).

După scoaterea din apa Sfântului Botez, cel botezat este înfăşurat/ îmbrăcat, în numele Sfintei Treimi, asemenea Sfintei Mese, după sfinţire, într-o pânză albă/ cămaşă albă, numită generic „haina dreptăţii”; iar strana cere insistent „Mult-milostivului Hristos, Dumnezeului nostru” – în numele celui botezat – „haină luminoasă, Celui ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină...”. După Botez – în timp ce strana rosteşte Psalmul 31 – preotul îşi spală mâinile, amintind de spălările rituale de altădată, oferă crucea baptismală celui botezat, rostind cuvintele: „Cel ce voieşte să vină după Mine...” (Marcu 8, 34), şi înmânează naşului lumânarea, zicând: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca – văzând faptele voastre cele bune – să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16).

În partea a patra – după o rugăciune prealabilă – are loc ungerea celui botezat cu Sfântul şi Marele Mir la frunte, la ochi, la nări, la gură, la urechi, pe piept, pe spate, la mâini şi la picioare, însoţită de fiecare dată de formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt”, urmată de dansul sacru în jurul mesei, pe care se află Sfânta Evanghelie şi Sfântul şi Marele Mir, dar şi al cristelniţei, cântând: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Aliluia!” (Galateni 3, 27). Prin baia naşterii din nou, pruncul este făptură nouă, rezidit după chipul lui Hristos, aşa cum reiese din rugăciunile şi cântările slujbei, dar şi din pericopa Apostolului (Romani 6, 3-11) şi din cea a Evangheliei (Matei 28, 16-20); aceste texte surprind deopotrivă dimensiunea hristologică şi eshatologică a tainei care este primită „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică” – aşa cum mărturisim în Crez.

În partea a cincea sunt rostite două rugăciuni, la spălarea pruncului, urmate de două formule care exprimă – în mod sintetic – cele întâmplate prin săvârşirea Sfintei Taine a Botezului: „Îndreptatu-te-ai, luminatu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai” şi „botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai”; urmează alte două rugăciuni care preced tunderea părului celui botezat, însoţită de formula: „Se tunde robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Înaintea apolisului – prin care se anunţă încheierea slujbei Tainei Sfântului Botez – pruncului botezat i se oferă posibilitatea de a se uni cu Hristos, prin primirea Sfintei Împărtăşanii. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos cel botezat devine membru deplin al Trupului tainic al lui Hristos – Biserica.

Aşadar, prin primirea celor trei taine spirituale, în fiinţa celui botezat locul păcatului îl ia sfinţenia, locul întunericului îl ia lumina iar locul morţii îl ia viaţa. Astfel, cel renăscut devine fiu al lui Dumnezeu după har şi se face mădular al Trupului lui Hristos, care este Biserica.

Taina Sfântului Mir

Taina Sfântului Mir – Mirungerea – a fost instituită de Domnul nostru Iisus Hristos în ziua Cincizecimii şi a fost împărtăşită celor botezaţi, prin punerea mâinilor, de către Sfinţii Apostoli – şi de urmaşii lor, episcopii şi preoţii –, prin ungerea cu Sfântul Mir, după cuvântul care zice: „Iar Cel care ne întăreşte pe noi împreună cu voi – în Hristos – şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (II Corinteni 1, 21-22). Apostolul neamurilor îi îndemna pe cei din Efes: „Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al Lui, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4, 30). Iar ucenicul iubit al Mântuitorului atrăgea atenţia fiilor săi duhovniceşti, zicând: „Iar voi ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate. (...) Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi nu aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva...” (I Ioan 2, 20 şi 27). Şi în Vechiul Testament se folosea mirul, care era un fel de untdelemn sfinţit, după cuvântul lui Samuel, care zice: „Şi a luat preotul Ţadoc cornul cu untdelemn sfinţit din cort şi a miruit pe Solomon” (I Regi 1, 39). Cu un astfel de mir se ungeau regii (I Regi 15, 1; Psalmi 88, 20); de asemenea se sfinţeau cortul, jertfelnicul arderilor de tot şi toate lucrurile din el (Ieşirea 11, 9-11).

Prin Taina Sfântului Mir – Mirungerea – pruncul botezat se îmbracă, prin lucrarea Sfântului Duh, cu putere de sus pentru ziua răscumpărării (Efeseni 4, 30), precum odinioară Sfinţii Apostoli – la Cincizecime –, când Sfântul Duh a pogorât peste ei cu toată bogăţia şi felurimea darurilor Sale; aceste daruri sunt simbolizate de cele 38 de aromate – însoţite de vin şi untdelemn – care constituie ingredientele din care se prepară mirul. Sfântul şi Marele Mir se sfinţeşte – prin invocarea Sfântului Duh – după a patra rugăciune rostită în cadrul Sfintei Liturghii a Sfântului Vasile cel Mare din Joia Sfintelor Pătimiri de către ierarhii Sfântului Sinod al unei Biserici autocefale; în Biserica noastră Sfântul şi Marele Mir a fost sfinţit încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În toate cele patru rugăciuni rostite – primele două imediat după citirea Paremiilor, iar celelalte două după prefacerea Sfintelor daruri – I se cere lui Dumnezeu ca să binecuvânteze şi să sfinţească – prin venirea Sfântului Duh – fiertura, în vin şi untdelemn, a ingredientelor puse înainte – numite generic ungerea aceasta – pentru ca să le fie celor care vor fi miruiţi spre „ungere a nestricăciunii, ungere de bucurie a Duhului, armă dreptăţii, înnoirea duhului şi a inimii, izbăvire de toată lucrarea diavolului, ungere a naşterii celei de a doua, ungere a sfinţirii, îmbrăcăminte împărătească, pavăză de vitejie, semn scutirii de ispite, trezvia inimii, bucurie veşnică”.

Taina creşterii „creaturii celei noi”

Mirungerea pruncului a urmat dintotdeauna Botezului, adică acestei înnoiri a vieţii. Desigur, ungerea ni se face material, dar ea poartă roade duhovniceşti; după cum şi la Botez afundarea este o lucrare văzută, pe când roadele ei – curăţirea de păcate – sunt nevăzute. Această succesiune – Botezul urmat de Mirungere – este întărită şi de întrebarea adresată de Sfântul Apostol Pavel efesenilor, care au fost botezaţi de Apollo: „Primit-aţi voi Duh Sfânt când aţi crezut?”. Iar ei, după ce s-au botezat – „punându-şi Pavel mâinile peste ei – Duhul Sfânt a venit asupra lor” (Fapte 19, 2 şi 5-6). Partea văzută a Sfintei Taine a Mirungerii – ca arvună a Duhului – o constituie ungerea cu Sfântul Mir a celui izbăvit de păcate, după întreita cufundare în apa sfinţită, cu rostirea – de fiecare dată – a cuvintelor: „Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin!”. Aceasta este amintită în prima rugăciune de la spălarea pruncului, fiind numită pecetea cea duhovnicească, care dă celor botezaţi tăria de a fi lăcaşuri vrednice ale Sfântului Duh. Harul Sfântului Duh este cel care umple pe cel botezat cu daruri vii şi lucrătoare care se revarsă în sufletul celui botezat şi fac să strălucească  – pe chipul şi în inima celui botezat – pururea lumina feţii lui Dumnezeu-Treime. Ca fiu al Bisericii, fiecare creştin este chemat să facă rodnic harul Sfântului Duh, sporind şi agonisind „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22).

Prin Taina Mirungerii – care este taina creşterii „creaturii celei noi” sporind în viaţa spirituală – pruncul se înarmează cu Hristos şi cu toate armele Duhului Sfânt ca să poată duce – întocmai sfinţilor – lupta mântuirii spre care ne cheamă şi Sfântul Apostol Pavel: „Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi – toate biruindu-le – să rămâneţi în picioare. Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 14-17). Mirul – prin lucrarea Sfântului Duh – este „apărător al vieţii, sfinţitor al sufletelor şi al trupurilor”; Taina aceasta nu se repetă. De reţinut este faptul că atunci când cei care s-au lepădat de credinţa creştină revin mai pe urmă la ea sunt iarăşi unşi cu Sfântul şi Marele Mir; aceasta nu înseamnă însă o repetare a Tainei, ci doar o confirmare a reintegrării lor în dreapta credinţă.

Taina Sfintei Împărtăşanii

Mântuitorul Iisus Hristos a instituit Taina Sfintei Euharistii la Cina cea de Taină, în Joia dinaintea Sfintelor Sale Pătimiri. Atunci – pe când apostolii cinau – Iisus, mulţumind Părintelui ceresc, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând lor, a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28). După aceea le-a poruncit Sfinţilor Apostoli – şi, prin ei, episcopilor şi preoţilor canonic hirotoniţi – zicând: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Ştiut este faptul că pâinea şi vinul au fost folosite şi de Melchisedec preotul atunci când a adus jertfă Dumnezeului celui Preaînalt (Facerea 14, 18). Despre pâinile punerii înainte, Moise spunea că ele se aflau pururea înaintea lui Dumnezeu (Ieşirea 25, 30). Desigur, acestora li se va mai adăuga şi mielul de jertfă (Ieşirea 12, 3), ca o prefigurare a Jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Prefacerea pâinii – preparată din grâu curat – şi a vinului – obţinut din struguri – în Trupul şi Sângele Domnului, în vremea Sfintei Liturghii, are loc atunci când preotul sau episcopul, singurii care pot oficia Sfânta Liturghie, se roagă în cadrul acesteia zicând: „Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge; şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte şi fă – adică – pâinea aceasta Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în potirul acesta Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”. Prefacerea darurilor este mai presus de capacitatea noastră de înţelegere, fiind în afara oricărei tehnici sofisticate de a surprinde momentul. Astfel ţine să precizeze şi Apostolul neamurilor, citând pe proorocul Isaia (64, 3), că taina lui Dumnezeu ţine de „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit” (I Corinteni 2, 9). Prin această taină noi primim nu numai harul dumnezeiesc, ci şi pe Însuşi izvorul harului, pe Iisus Hristos, Care a zis: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). Şi iarăşi: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53).

„Să ne agonisim nu mâncarea cea pieritoare, ci mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică”

Efectele binefăcătoare ale leacului nemuririi, aşa cum era denumită Sfânta Împărtăşanie de către Sfântul Ignatie Teoforul, martirizat la începutul secolului al II-lea, apar numai în sufletele celor care o primesc cu vrednicie şi care – în prealabil – s-au „cercetat pe sine” (I Corinteni 11, 28), spovedindu-se la preotul duhovnic şi primind binecuvântarea acestuia pentru a se cumineca; altfel, „oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului” (I Corinteni 11, 27). Şi iarăşi ni se spune: „Căci tot cel care mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni 11, 29). Şi aceasta pentru că oricine se împărtăşeşte cu vrednicie cu Trupul şi Sângele lui Hristos devine „frământătură nouă” (I Corinteni 5, 7); se uneşte – în mod tainic – cu Hristos, după cuvântul Mântuitorului, Care zice: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru El” (Ioan 6, 56).

Dar Sfânta Împărtăşanie îi uneşte şi între ei pe toţi care mărturisesc aceeaşi credinţă, împărtăşindu-se de toate darurile dumnezeieşti care se revarsă din unul şi acelaşi potir, păstrând legătura cu întregul Trup al Sfintei Biserici, în care Mântuitorul Iisus Hristos Se află prezent în mod real „în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20), confirmând totodată şi cuvântul Apostolului neamurilor, care zice: „Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm, oare nu este împărtăşirea Sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem au nu este împărtăşirea Trupului lui Hristos? Că o pâine şi un trup suntem, toţi care dintr-o pâine ne împărtăşim” (I Corinteni 5, 16-17). Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos sunt adevărata mâncare şi băutură (Ioan 6, 55), care ne asigură viaţa veşnică; cel ce se împărtăşeşte din ele „va fi viu de-a pururi” (Ioan 6, 58), întrucât – după cuvântul Domnului – Hristos este „pâinea care Se pogoară din cer” (Ioan 6, 51-52).

Când unii dintre Sfinţii Părinţi recomandă deasa împărtăşire, aceasta nu înseamnă că trebuie să dormi cu Sfintele la tine, ca odinioară cei de la Vladimireşti, şi nici să te împărtăşeşti – cu o singură Spovedanie – trei sau şase luni, în fiecare zi, aşa cum – din păcate – încă se mai întâmplă. Ci, dat fiind roadele Sfintei Euharistii: iertarea păcatelor şi dobândirea vieţii de veci, Sfânta Biserică a rânduit fiilor ei să se împărtăşească îndeosebi în cele patru posturi mari de peste an, în preajma unei călătorii mai îndelungate, în caz de suferinţă şi boală, ca şi înaintea unor momente importante din viaţa fiecăruia: căsătorie, ziua numelui, ziua de naştere ş.a. Aceasta este rânduiala Bisericii!

Aşadar, spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos, „să ne agonisim nu mâncarea cea pieritoare, ci mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care ne-o va da Fiul Omului, căci pe Acesta L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6, 27).

(Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei)