Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre, Excelențele Voastre;

Domnule Președinte al Senatului României;

Domnule Prim-Ministru al Guvernului României;

Distinsă delegație atonită;

Distinși reprezentanți ai instituțiilor centrale și locale;

Domnilor Ambasadori și Consuli;

Iubiți frați preoți și diaconi, cinstit cin monahal;

Dreptmăritori creștini, pelerini de pretutindeni;

Suntem la momentul împărtășirii cu Trupul și Sângele Domnului Hristos. Este momentul de plinătate al Sfintei Liturghii. Este clipa în care se realizează un tainic schimb de daruri între Dumnezeu și om. 

La Sfânta Liturghie, omul oferă lui Dumnezeu viața întreagă. O viață plină, cu bucuriile și încercările ei. O viață de căderi și ridicări. Dumnezeu Tatăl primește în mâinile Sale viața reală a fiilor Săi. În schimbul acestui dar făcut de om, Dumnezeu se oferă pe Sine. Dumnezeu ne dăruiește Trupul și Sângele Fiului Său, Hristos, Dumnezeu-Omul. Minunat schimb de daruri!

Spre această întâlnire cu Dumnezeu aleargă creștinul la biserica din parohia sa. Spre aceeași întâlnire au venit sute de mii de pelerini la Iași. O întâlnire mijlocită de Sfânta Cuvioasă Parascheva și de Sfântul Mare Mucenic Pantelimon.

De ce oare acest efort? De unde vine acest dor? Cum se împlinește el într-o clipă de prezență în fața cinstitelor moaște ale Sfinților?

„M-am îmbrăcat cu iubirea Domnului” spuneau creștinii din primul veac. 

„Bucuria mea este Domnul. Și alergarea mea este către El. Aceasta este cărarea mea cea frumoasă”, mărturiseau ei. (Odele lui Solomon – Rugăciune creștină din veacurile I-II)

Îmbrăcați cu iubirea și bucuria Domnului, credincioșii aleargă către El pe cărarea cea frumoasă a pelerinajului. Aceasta pentru că „unii oameni simt iubirea dumnezeiască clocotind ca un vulcan în adâncul sufletului lor”. (Părintele Zaharia Zaharou)

Sufletul multor pelerini este întreg numai foame și sete, râvnă și dor. Un dor care-i arde. Este focul despre care Hristos a zis: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49).

Dacă nu ai acest dor, dacă nu tinzi spre el, nu poți înțelege demersul pelerinului. În realitate, omul înțelege cu adevărat numai ceea ce experimentează.

Pornind la drum, pelerinul se predă liber lui Dumnezeu. Se predă lui Dumnezeu nu ca autoritate exterioară care ne impune ce să facem și ce să nu facem. Pelerinul se așază în mâna lui Dumnezeu ca izvor de bucurie, liniște lăuntrică și iertare izbăvitoare.

Mulți varsă lacrimi. Lacrimi de durere pentru păcate și încercări. Lacrimi de bucurie și recunoștință. Fără bucurie sau durere, lacrimile nu curg. Iar lacrimile spală uimitor de eficient. Spală inima de neiubire și mintea de otrava conștiinței superiorității personale.

Creștinii trăiesc taina pelerinajului ca act de asceză folositor pentru ei înșiși. În același timp, ei mărturisesc, ei strigă lăuntric, ei așteaptă.

Pelerinii mărturisesc, din experiența proprie sau cea a istoriei, că fără Dumnezeu totul doare. Viața doare, moartea doare, succesul doare, înfrângerea doare. Durere pe toată linia.

Pelerinii ne roagă să înțelegem că singura soluție adevărată pentru problemele noastre este viața cu Dumnezeu. Dacă suntem cu Dumnezeu, în familie ne e mai bine. Singurătatea este, de asemenea, trăită mai cu nădejde. Cu Dumnezeu, succesul nu ne duce la mândrie, iar înfrângerea nu ne aruncă în disperare. Ancorat în Dumnezeu, omul găsește mai ușor de lucru pentru că se mulțumește și cu mai puțin, până va veni și ceva mai mult. El este conștient că „în viață nimic nu este banal, mărunt, neînsemnat” (Sfântul Sofronie). El știe că viața nu începe cu el și nu cu el se sfârșește, cum mărturisea adesea Patriarhul Teoctist.

Păstrând legătura cu Dumnezeu, ne este mai ușor și „să păzim legile, rânduielile și limitările exterioare, fără a ne înrobi lor” (Sfântul Sofronie).

Pelerinii mărturisesc, prin propriul lor demers, cât de mult credința în Dumnezeu ne slobozește de neliniștea înfricoșătoare a vremurilor de astăzi și de mâine. Ei strigă lăuntric, fără ostentație sau enfază, să înțelegem cât de multă foame după Dumnezeu există în lume. Să înțelegem cât de multă sete după absolut se află în unii oameni. Prin atitudinea lor, pelerinii sunt și purtătorii unor esențiale așteptări. Ei așteaptă de la noi, slujitorii Bisericii, duh de jertfă, atitudine smerită și curaj mărturisitor.

Pelerinii așteaptă, de asemenea, ca deciziile în societate să fie fundamentate, nu numai pe analize omenești, ci și din perspectiva „gândului lui Hristos”, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Ei Îl doresc pe Dumnezeu ca punct de referință axiologică inițială și finală în orice demers. Prea mult, prea de multe ori și prea de către mulți se dorește a se decide în chestiuni fundamentale ca și cum Dumnezeu n-ar exista. 

Există o sensibilizare permanentă pentru a se acționa ca și cum „totul ar veni de nicăieri; s-ar îndrepta spre niciunde, fără scop ultim și veșnic” (Hugo Tristram Engeldhardt Jr.), cum spune un gânditor german.

Pelerinii, ca și chintesență a conștiinței creștine, așteaptă ca deciziile pentru binele comun să fie luate prin analize atente, consultări oneste, abordări profesionaliste. În același timp, ei simt că rațiunea umană autonomă nu este suficientă. Au așteptări ca deciziile majore să fie inspirate și din Evanghelia lui Hristos, să n-o contrazică pe aceasta, singura care nu greșește.

Pelerinii ne cer să ne asumăm responsabilitatea de a analiza, decide și acționa în sensul credinței în care am fost botezați și pe care o mărturisim chiar prin prezența noastră aici. Fiecare semn al Crucii, fiecare rugăciune, fiecare participare la Sfânta Liturghie sunt chemate a deveni viață, adică atitudine potrivit crezului pe care-l mărturisim.

Dumnezeu, prin rugăciunile Sfinților Parascheva și Pantelimon să ne ajute în acest sens. Nu este ușor, dar nici imposibil. „Simplu, dar greu. Greu, dar necesar”, spunea un mărturisitor din închisorile anilor 50-60 ai veacului trecut.

Ziua de astăzi, 14 octombrie, Sărbătoarea Sfintei Parascheva este și zi de mulțumire pentru tot ajutorul de Sus și pentru tot ajutorul oamenilor din jur.