Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Despre rugăciune

Ei, acum lucrurile deja sunt localizate. De acolo de unde am strigat „Tată Ziditoruleeee! acum mă întorc lângă Tine: „Vino, vino, aici” îți spun. Nu pot să strig, tu să fii jos și Eu sus. Aș obosi să strig, ne-ar auzi toată lumea. Când iubesc pe cineva, vreau să fim doar noi doi, să discutăm simplu simplu, aproape aproape unul de altul. Vreau, așadar, să vii aici, în arena Mea. Aici și acum, iubiții mei, este unul din momentele vitale cele mai înfricoșate ale vieții noastre duhovnicești. Să vedem dacă vom începe vreodată să ne rugăm Domnului, să ne rugăm către Dumnezeu. Este o clipă în care vom trăi drama aceea a poetului care zicea : „Pleacă, Dumnezeule” și iarăși: „Vino, Dumnezeul meu”. Când Dumnezeu se apropia de el, Îl simțea ca pe un călău și zicea : „Du-te, călăule al meu”. Și când Dumnezeu era gata să plece zicea, „Vino, prietene al meu”. Eventualitatea aici este fie să-L primim pe Dumnezeu, fie să-L tăgăduim pe Dumnezeu.  

Mai înainte aveam trăirea luptei. Aici suntem în punctul că suntem prinși cu Dumnezeu. Poate vom spune și noi „pleacă”, în final. Ca apoi să spunem definitiv și irevocabil : „Atunci a plecat Acela, ultimul meu prieten”. Nu există alt prieten pentru viața noastră, nu există nici o altă nădejde pentru viața mea.

Este momentul oportun. De ce ? Fiindcă este chiar clipa în care vom accepta sau vom refuza să ne acceptăm pe noi înșine, fiindcă ne descoperim un sine atât de murdar, atât de întunecat, atât de perfid, atât de viclean, încât ne costă, plătim scump, și nu ne convine să o mărturisim și ne ascundem în spatele egoismului nostru, în spatele cunoașterii de sine, din dragoste față de ființa noastră, care există în fiecare suflet. Este și clipa în care se trezește ego-ul meu și nu vreau să accept că sunt astfel, adică păcat !

Frumos lucru să stau înaintea lui Dumnezeu și să spun : „Doamne Iisuse Hristoase, Tu Care mi-ai dat cunoștința, Tu Care m-ai învrednicit și m-ai făcut slujitor al Tău și m-ai făcut monah ! Doamne Iisuse Hristoase…” Ușoare sunt lucrurile acestea ! Dar să stau întru cunoștință și să spun : „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”, de câte ori pot să o fac ? Dacă o fac ! De ce trebuie să zdrobesc ființa mea, ca să devină… Va trebui ca, așa cum sparg nuca cu spărgătorul de nuci și face crac ! și se face bucăți și aduni bucățile, așa să fac și cu inima mea, ca după aceea să scot miezul și să arunc gunoaiele, să descopăr că ceea ce am, ceea ce sunt, ceea ce am iubit, ceea ce am dorit, ceea ce am căutat în rugăciunea mea până acum, toate acestea sunt gunoaiele despre care vorbea Pavel[1], și că sunt chemat să le lepăd. Să înțeleg că sunt gunoaie, ca să mă umplu de Dumnezeu.

Ne aflăm, așadar, potrivnici. Dumnezeu este încă acolo, dar am început să înțeleg cât de departe este El de mine și de aceea mă gândesc, de aceea cântăresc dacă va trebui să accept să mă lupt cu El. Măi, măi ! Ce este Acela, am spus la început. Prin descoperirea împărăției Lui, prin reflexia luminii Lu ! Și acum ceea ce am e propria mea negreală. Așadar, voi continua! Mă costă scump.

Odată ce am acceptat să continui, va începe această tăcută concentrare a inimii mele prin Duhul Sfânt. Atunci voi începe încet încet să simt că am nevoie să îmi amintesc de Dumnezeu și să cunosc pe Dumnezeu. Înaintând pe distanța aceasta, dacă voi depăși dificultatea mea și nu Îl voi tăgădui pe Dumnezeul meu de dragul propriului meu sine, ci voi înțelege cu trudă și sudoare ce înseamnă acel „să se lepede de sine”[2] – o spunem în fiecare zi : să simțim totuși [ce înseamnă] „să se lepede de sine”–, atunci vor începe să țâșnească primele lacrimi din ochii noștri – nu lacrimile despre care vorbesc părinții noștri când spun „să vărsăm lacrimi”, nu acelea. Acelea sunt lacrimile Duhului Sfânt –, ci primele lacrimi ale egoismului nostru, care începe să se frângă, primele lacrimi care descoperă cât de sărace sunt, că nu am nimic, fiindcă lacrimile care țâșnesc din ochii mei sunt foarte foarte omenești. Începe să mă doară, ceva înlăuntrul meu începe să mă lovească și, de durere, plâng, încep să strig din nou : „Dumnezeul meu ! Dumnezeul meu !” Atunci spun : „Vino Duhule Sfinte, și curățește-mă de păcatul meu. Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, vino să mă înveți întru necunoștința mea, vino și Te sălășluiește în mine, care sunt atât de rău, atât de plin de întinăciune și curățește-mă de toată întinăciunea. Scoate afară ceea ce este aici înlăuntru, ca să poți să Te sălășluiești Tu”. În acest moment, pot să spun rugăciunea Duhului.  

(Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena 2004)