Tatăl iartă și Biserica îmbrățișează

Privirea tatălui din Tabloul lui Rembrandt ne trimite la textul scripturistic spre a-l citi cu mai multă atenție: „Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” (Luca 15, 20). Ochii tatălui, obosiți de așteptare, atât de expresiv redați de pictor, tocmai asta sugerează: părintele își aștepta neîntrerupt fiul scrutând îndepărtările și zicând: „poate vine astăzi”, „trebuie să vină, îl mai aștept!”, „nădăjduiesc că trebuie să sosească”.

Duminica a doua din Triod ne prilejuiește reîntâlnirea cu una dintre cele mai emoționante pericope evanghelice din cuprinsul întregului an liturgic bisericesc, Pilda fiului risipitor, care ne reamintește că pocăința reprezintă, după învățătura Sfinților Părinți, centrul spiritualității în Ortodoxie. Pocăinţa îl face pe creștin să se elibereze de păcat, anticipând astfel Învierea lui Hristos, care va deveni şi obârşia învierii fiecăruia dintre noi în ziua de Paști; numai aşa vom înțelege mai bine cântarea pascală ce zice: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu”. Literatura patristică abundă în cuvinte paradigmatice despre această virtute. Bunăoară, Sfântul Isaac Sirul glăsuiește: „fără pocăință, nici o altă faptă nu poate fi săvârşită”, iar Sfântul Simeon Noul Teolog ne lămurește că „pocăinţa este indispensabilă mântuirii, fiindcă naşte toate celelalte virtuţi şi chiar împărţirea averilor nu ne este de ajuns spre curăţirea sufletului, dacă nu vom plânge şi nu ne vom tângui din suflet”. În teologia românească, părintele Dumitru Stăniloae considera pocăința ideea centrală a creștinismului, în jurul ei gravitând toate evenimentele mântuitoare.

Numită împărăteasă peste virtuți, pocăința a născut de-a lungul timpului trăiri uluitoare în sufletul omenesc, dar și reverberații exterioare ale acestora. Despre una dintre ele vă propun să vorbim în continuare, îmbiindu-vă la o călătorie prin Palatul Ermitaj din Sankt Petersburg, cândva reședința de iarnă a împăraților vestitului Imperiu țarist. De când a devenit muzeu, prin cele câteva milioane de exponate găzduite, somptuoasa clădire este, fără doar și poate, un fel de regină a edificiilor culturale ale lumii. Impresionanta colecție de artă conține un tezaur neprețuit pentru noi, românii: discul episcopului tomitan (Dobrogea de astăzi) Paternus, din secolele V-VI d. Hr., un obiect liturgic din argint aurit folosit la săvârșirea Sfintei Liturghii. Recent am avut bucuria să-l admir, rămânând preț de câteva clipe înmărmurit în fața vitrinei ce-l adăpostește. Neprețuitul artefact reprezintă o impresionantă pagină de istorie, vorbindu-ne despre vechimea și frumusețea Sfintei Ortodoxii pe pământul românesc.

Într-una dintre sălile luxuriante ale palatului se află expus un tablou care atrage privirea ca un magnet. Mă refer la celebra pictură a lui Rembrandt, Întoarcerea fiului risipitor. M-am apropiat de pătrunzătoarea pictură – realizată la scară normală, spre a spori forța de expresie a imaginii – și am încercat să mă dumiresc ce este specific acestui tablou, căci Rembrandt a abordat în multiple creații arhicunoscuta temă biblică. Aflat la vârsta senectuții și foarte bolnav pe când lucra la respectiva capodoperă, renumitul pictor a dat aici proba maturității sale artistice, exprimând totodată și profunda sa credință în iubirea milostivă, iertătoare, a lui Dumnezeu-Tatăl Care, cu o nesfârşită răbdare și înțelegere, așteaptă întoarcerea fiecăruia dintre noi, cu neșovăielnică pocăință, după modelul celebrului personaj din Evanghelie.

De vom privi cu luare aminte chipul odraslei îngenuncheate în brațele atotmilostive ale Tatălui, vom observa că fața i se vede doar pe jumătate, căci păcatul desfigurează ființa omului, îl mutilează nu doar fizic, ci îndeosebi duhovnicește. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că fața, chipul unui om, este icoana sufletului său. Aici Rembrandt surprinde cel mai bine inspirata concluzie a Sfântului Părinte. Da, fiul avea sufletul schilodit de păcat, iar fața, nedeslușită și ascunsă parțial în umbră, sugerează tocmai rătăcirea în care orbecăise prin țara păcatului. Cât vedem din chipul rătăcitului fiu, observăm o reculegere adâncă: ochii închiși la pieptul iubitorului Părinte ne sugerează pacea, odihna regăsite acasă, la Tatăl, căci, nu-i așa?, ne spune Domnul: „Veniți la Mine toți cei osteniți și îm­po­vă­rați și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Pacea întrezărită pe chipul fiului este urmarea împlinirii chemării Cerescului Tată, dar și efectul mărturisirii păcatului: „Tată, am greșit la Cer și înaintea Ta”. Liniștea întipărită în trăsăturile sale este una dăruită de primirea Tatălui: ca pe un fiu și nu ca pe un argat, așa cum el ceruse. Fiul conștien­ti­zea­ză diferența dintre fii, prieteni, argați și slugi; ajungi fiu prin botez, prieten prin virtute, argat prin muncă și sclav prin teamă.     Ne reține atenția încă un amănunt: tatăl se află înconjurat de o dulce lumină: e lumina izvorâtă din nesfârșita sa iubire, care se proiectează de pe chipul său blajin și atotînțelegător către umerii nimicitului fiu. Parcă nepământeană, ea învăluie tainic și dramatic personajele tabloului, vrând a ne sugera că toată dragostea și emoția omenească nu pot reda suficient intensitatea copleșitoarei întâlniri. Până și privirea tatălui ne trimite la textul scripturistic  spre a-l citi cu și mai multă atenție: „Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” (Luca 15,20). Ochii obosiți de așteptare ai tatălui atât de expresiv redați de pictor tocmai asta sugerează: tatăl mereu îl aștepta, scruta îndepărtările, zicându-și: „poate vine astăzi”, „trebuie să vină, îl mai aștept!”, „nădăjduiesc că trebuie să sosească”.

Ultimul detaliu al creației lui Rembrandt la care aș vrea să mă opresc este coroana simbolurilor picturii, o încununare a mesajului transmis de mișcă­toarea imagine. Priviți mâinile ce cuprind umerii istovitului fiu: ele nu seamănă una cu cealaltă, de parcă l-ar îmbrățișa două personaje. Da, asta a și vrut să sugereze autorul: mâna mai robustă, viguroasă, aparţine Tatălui, iar cealaltă, mai fină, delicată – mamei. Cine este mama fiului? Chiar Biserica. Ea suferă la fel de mult ca şi Cerescul Tată pentru fiecare fiu rătăcit pe cărările umbroase și înghimpoase ale acestei vieți. Ea, Biserica, este mama fiului și mama noastră, a tuturor, frați în Hristos, Domnul nostru. Așa înțelegem spusele Sfântului Ciprian de Cartagina: „Cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată şi în afara Bisericii nu există mântuire”.

Dincolo de culoare, de simbolism, meditând în fața mișcă­toarei picturi, se cuvine să ne amintim de cuvintele Evangheliei despre întoarcerea fiului rătăcit și întors întru iubirea tatălui. Și atunci, și acum, oricând îmi voi aminti de impresionanta pericopă evanghelică, îmi pun în suflet, în minte și pe buze o hotărâtă dorință: „Doamne, învrednicește-mă să Te bucur și eu cu întoarcerea mea”.

De la același autor

Ultimele din categorie