Dacă omul își hrănește trupul cu desfătare mare, în mare luptă își bagă sufletul! Iar dacă își vine în fire și caută să-și facă silă, stăpânindu-se, el nu poate din pricina aprinderii covârșitoare a pornirilor celor trupești și de sila și de nevoia ațâțărilor și a gâdilirilor, care robesc sufletul cu voile lor. Vezi tu, aici ființa celor fără de Dumnezeu? Și același înțelept iarăși a zis: desfătarea trupească în vârsta fragedă a tinereții face patimile să intre în suflet, iar moartea îl înconjoară pe el și cade astfel sub judecata lui Dumnezeu.

Însă sufletul care se îndeletnicește pururea cu amintirea celor cuviincioase se odihnește în libertate, și grijile lui sunt mici și nu se căiește de nimic, avându-și grija numai la virtute; el curmă patimile și păzește sporul în virtute, ca să aibă o bucurie fără grijă, o viață îmbunătățită, să-l ducă spre un liman fără primejdii.

Pentru că desfătările cele trupești nu numai că întăresc patimile și le dau putere împotriva sufletului, ci scot și sufletul din rădăcinile lui. Și mai aprind și neînfrânarea pântecelui și neorânduiala fără margini a curviei. Și la vreme nepotrivită, ele îl silesc pe om să-și împlinească trebuințele trupului. Și cel ce se luptă așa, nu vrea să rabde puțină foame sau să se înfrâneze, fiindcă rob al patimilor este.

Acestea sunt roadele rușinoase ale îmbuibării pântecelui. Și cele dimpotrivă sunt roadele răbdării, pe care le culege cel ce petrece într-un singur loc și în netulburare. Din această pricină și vrăjmașul, aflând vremile nevoilor noastre cele firești, prin care firea se pornește spre trebuința ei, și știind vrăjmașul că mintea se rătăcește prin răspândirea privirilor, și prin odihna pântecelui, se străduiește și se luptă, să ne ațâțe pe noi, ca să facem mai mult decât cere trebuința firii, ca să-l împleticească pe om cu totul și să-l împingă la cădere.

Însă precum vrăjmașul cunoaște acele vremi, și noi trebuie să cunoaștem neputința noastră și să știm că puterea firii noastre nu e destul de mare împotriva năravurilor și a pornirilor din acele vremi și împotriva gândurilor celor subțiri, care sunt ca praful înaintea ochilor noștri și că nu putem nici să le vedem, nici să ne împotrivim lor, când ele ni se întâmplă. 

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 131-132)