Dacă suntem mândri, viața noastră este necurată, chiar dacă am fi curați trupește, chiar dacă am posti, ne-am ruga și am face milostenii. „Toată inima semeață este urâciune înaintea Domnului; hotărât, ea nu va rămâne nepedepsită” (Pilde 16, 5). Slava deșartă este un rău foarte mare nu numai pentru că îl împinge pe om spre păcat, dar mai ales pentru că, adeseori, însoțește chiar virtutea! Dacă diavolul nu va reuși să ne îndepărteze de pe drumul virtuții, atunci se va folosi de virtute. Adică ne va îndemna să stăruim în nevoințe, dar ne va răpi roadele acestora îndemnându-ne să ne trufim cu ele. Nu se poate ca atunci când omul tânjește și după virtute și după slavă, să le dobândească pe amândouă. Le poate dobândi pe amândouă dacă urmărește doar virtutea cerească, pentru că la ea se poate adăuga și slava. Dar când le dorește pe amândouă, nimic nu izbândește.

Așadar, cel care săvârșește o faptă bună, încercând să câștige și slava oamenilor, fie o câștigă, fie nu, el își ia răsplata în această viață și nu va mai lua niciun fel de răsplată în viața viitoare. De ce? Pentru că în loc să aștepte multă și veșnică plată de la Domnul, a voit răsplata neînsemnată și vremelnică a oamenilor.

Pe de altă parte, cel care lucrează o anumită virtute duhovnicească numai și numai ca să-I fie pe plac lui Dumnezeu, își păstrează virtutea neatinsă, este răsplătit cu bogăție nestricăcioasă în Ceruri, iar în această viață dobândește multă mângâiere, având nădejde că va veni vremea când va fi răsplătit. Dar nu numai atât, pentru că acest om, având comori bine păstrate în Ceruri, va primi fără să mai aștepte și slava omenească. Omul se bucură de multă slavă atunci când nu o vrea și când nu o caută.

Așadar, câștigăm totul atunci când lucrăm cu smerenie pentru Dumnezeu, și pierdem totul când, cu mândrie, tânjim spre slava omenească.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, pp. 207-208)