Sunteţi supărată că Dumnezeu nu vă ascultă rugăciunile! Nu vă supăraţi pe Cel de la care avem şi fiinţa, şi viaţa, şi suflarea, şi înţelegerea, şi totul. Vă rog: nu vă plângeţi de Cel ce are de mii de ori mai multă dreptate decât să se plângă de noi înaintea îngerilor şi sfinţilor Săi. Chiar dacă Domnul nu împlineşte întocmai rugăciunile noastre, ele tot aduc roadă în sufletele noastre, făcându-le mai bogate şi mai mature. Aceasta e o taină de care şi-au dat seama cei ce s-au cercetat pe sine duhovniceşte. Să zicem că cineva seamănă grâu şi se roagă ca sămânţa să aducă roadă. În loc de roadă din sămânţă răsare iarbă. El se roagă din nou pentru roadă, însă în loc de roadă, din iarbă cresc pai şi spic. Iarăşi se roagă pentru roadă, şi în cele din urmă se pleacă de greutatea boabelor, şi se coace, şi cade în poala rugătorului. Toate rugăciunile noastre adevărate rodesc la vremea lor, cum spune poetul rus Viazemski:

În zi strălimpede şi-n vifor deopotrivă,/ Dând ochi cu fericirea sau cu nenorocul,/ Fie că îţi pluteşte peste tâmplă/ Umbră de nor sau raza unei stele,/ Roagă-te! Roagă-te! Căci din sfânta rugă/ Se pârguiesc în noi tainice roade.

Dumnezeu ne-a poruncit să ne rugăm nu ca să afle El de ce avem nevoie – căci ştie dinainte de zămislirea noastră ce ne va trebui în fiecare clipă a vieţii – ci ca sub razele rugăciunii, sufletele noastre să crească, să se lărgească, să se înalţe şi să pârguiască. Dacă nu ne ascultă îndată rugăciunile înseamnă că nu doreşte să ni se întâmple ceea ce vrem noi, ci ceea ce El vrea. Atunci El ne doreşte şi ne pregăteşte ceva mai mare şi mai bun decât ceea ce Îi cerem noi în rugăciune. De aceea trebuie să încheiem fiecare rugăciune cu inimă înfrântă: „Părinte, fie voia Ta, nu a mea!”.

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 2, Editura Sophia, Bucureşti, 2003,  pp. 55-56)