Toma, Sfântul Apostol pe care n-ai cum nu-l iubi (Ioan 20, 19-31)

A crede înseamnă a fi prezent dinaintea provocărilor Rănilor lui Hristos. Noi înșine, prin Botez, le-am primit ca pe o pecete de taină. Și nu vă temeți! Domnul se lasă mereu atins. Gustați și vedeți! E Trup și Sânge în mijlocul celor care cred în El. Noi știm, frați ai lui Toma, că Rănile Lui vindecă rănile noastre. Și ne e de ajuns, slavă Învierii Sale!

Încerc să scriu desprins de figura lui Toma, cel numit Geamănul, al cărui nume îl poartă prima Duminică de după Duminica Învierii. De ce este chipul lui atât de important? Ce caută el, Toma categorisit deseori superficial Necredinciosul, în linia aceasta, abia detensionată de evenimentele Învierii ca nucleu al acestei străvederi a nemuririi? Țineți minte că în Duminica Învierii, în slujba numită a celei de a doua Învieri – doar slujba este a doua, nu Învierea, aviz cârcotașilor – este surprins episodul în care când, cuprinde seara cea dintâi zi a săptămânii, Domnul Hristos Cel Înviat intră în foișorul de siguranță al Apostolilor și le redă nădejdea dinaintea dragostei lor tremurătoare. Momentul este incredibil de emoționant. Biserica rânduiește ca aceste cuvinte din Scriptură să fie rostite în cât mai multe limbi din nevoia de a prezenta universalismul vestirii Evangheliei – ne ferim de cuvânt, dar ca ortodocși trebuie să știm să facem diferența între catolicism și catolicitate ca funcție a Bisericii – dar și inspirata prezență a Duhului Sfânt, un soi de Rusalii înainte de Rusaliile cele unice din Ziua Cincizecimii. Atrage astfel atenția că nu e vorba de vreun gest de alcov intim, de întâlnire de grup restrâns ci este un gest-lecție pentru omenire și omenie deopotrivă. Toma, întârziatul camarad al Apostolilor, nu prinde momentul în care Domnul se arată. Geamănul nu era acolo. Părinții Bisericii mai vechi și mai noi ne spun că era numit Geamănul pentru că semăna foarte mult cu Mântuitorul, de unde și nevoia de a fi trimis din Ierusalim la momentul Pătimirii lui Hristos. ca să nu fie confundat, fizic, cu Hristos. el știe asta și întârzierea pare a fi întâmplătoare, dar nu este deloc. Tocmai cel care seamănă cu Cel Neasemănat cere dovezi. Parcă și să alunge îndoiala din inima Apostolilor celorlalți. Ar fi putut fi el, în cele din urmă, care intra pe uși și să li se arate ca o nălucă. Și ei să ia năluca drept adevăr. Încăpățânarea lui e salvatoare inclusiv îndoielii noastre.

La o săptămână – care avea tot șapte zile cât pentru noi – deci tot Duminica, întâia zi după rânduiala săptămânii din vreme, îndată după Sabatul prim al paștelui iudaic, Hristos revine. Face, la prima vedere, același parcurs ritualic. E ritualul pe care numai Dumnezeu îl putea face: intră prin ușile încuiate, se așează în mijloc și pentru a dărui pacea despre care vorbise în primul episod al Teofaniei din Foișor (Ioan 20, 19-20) se lasă pipăit, provoacă să fie pipăit. Vine și cere lui Toma, Geamănul, să atingă ceea ce fusese până atunci de neatins: să atingă pe Dumnezeu! Lucru de neconceput pentru un evreu religios și parcă nici pentru Toma ușor de admis. Nici pentru noi nu pare ușor de înțeles. De ce spun asta? Des am auzit de la părinți – parte atinși de secularizare, parte de lipsă de înțelegere a creștinismului – să nu mai spunem copiilor că le dăm Trup și Sânge la Liturghie ci pâinică cu vin (iertată fie-mi cacofonia și lor erezia) ori bobo. Ca și cum Liturghia ar fi un tonomat de bomboane pentru toate gusturile. Suntem niște Toma care nu pipăim să înțelegem, nu gustăm ca să vedem ce bun este Domnul. Ne mulțumim cu un creștinism laș, care nu asumă pe Hristos precum este ci precum ni-L închipuim: dulce, seren, stângaci și seducător cu ochii albaștri. Mai priviți o dată Crucea să înțelegeți! Toma nu-i cere să-i povestească iarăși întreaga Evanghelie și nici nu are efuziunile femeilor mironosițe care-L recunosc pe Hristos după voce ori emoționate de prezența Sa învăluită în Lumina Zorilor dintâi ai Învierii. El cere să pipăie ceea ce nimeni nu putea avea: Rănile! Semnul cuielor. Zdreliturile de moarte prin care oamenii au scris cu ură pe Trupul lui Hristos. O face să ne lămurească și să ne deschidă ochii precum nimeni nu o va mai face. Dorind să atingă sursa morții, primește vederii izvorul Învierii.

Vă întreb acum cât pot de cinstit: pe cine să cred, pe Toma care este acolo și strigă: „Domnul Meu și Dumnezeul Meu!” (Ioan 20.28) sau pe cei care, pricepându-se la toate – de la zgură la cianură politică – batjocoresc istoria prezenței lui Hristos în lume? Multe din poveștile despre fotbal sau medicină, război ori poezia cotidianului ajung la noi cu simplitate prin mărturiile unor oameni onești. Poți nega realitățile la care ei au fost prezenți, dar asta nu înseamnă că ele nu s-au petrecut întocmai. De aceea îl iubesc pe Toma! E antidotul tuturor gargarelor anti-Hristos la care am asistat vreodată. E soluția de turnesol a credinței picurată atent de Hristos în toate apele și mințile tulburi. Cum aș putea crede în argumentele gonflate ale unor oameni-lipsă, în detrimentul argumentelor unor oameni-prezență? Oare de ce mergem mereu pe mâna informaților în lipsă, în timp ce excludem ca reale informațiile oamenilor prezență? Ne încurcă adevărul, ne limitează starea de bine și siguranță? Îmi pare la zi provocarea Evangheliei acesteia și e bine de știut că se citește în cât mai multe limbi în primă fază, dovedind că e nevoie de Duhul Sfânt să pricepem momentul. Dar în a doua fază – a doua venire dinaintea Ucenicilor Săi – Domnul ne dovedește că e nevoie de oameni-prezență pentru ca adevărul să se vădească și să se facă vădit, cunoscut nouă. Ori Toma, Geamănul, este asemenea Domnului și Dumnezeului Său: o Prezență! Și ne învață că pentru a fi creștin nu te poți ține departe de Hristos, nu te poți nătângi crezând că-L deranjezi dacă îl atingi, dacă ți-L ții aproape. Este entuziast Toma? Deloc. E lucid și curajos. Nu-i simplu să atingi rănile care L-au ucis pe Domnul și Dumnezeul tău. E și o lecție. Țineți minte că Maria Magdalena nu a primit îngăduința să-L atingă pe Domnul, căci Acesta încă nu urcase la Tatăl Său și Tatăl nostru. La Dumnezeul Lui și Dumnezeul nostru. Atingerea lui Toma face dreptate căutătorilor Lui. Nu vă lăsați. O credință lașă, neroditoare în virtuți, e falsă și administrativă. Fiți curajoși. Gemeni cu Hristos în așezarea după rânduiala Chipului. Bucurați-vă de Înviere și nu uitați că vi se adresează. Nu e trimisă numai pe adresa comună a lumii ci și pe adresa noastră personală. A crede înseamnă a fi prezent dinaintea provocărilor Rănilor lui Hristos. Noi înșine, prin Botez, le-am primit ca pe o pecete de taină. Și nu vă temeți! Domnul se lasă mereu atins. Gustați și vedeți! E Trup și Sânge în mijlocul celor care cred în El. Pentru ceilalți...bomboane pentru îndulcit clipele nelimpezi și nefericite. Noi știm, frați ai lui Toma, că Rănile Lui vindecă rănile noastre. Și ne e de ajuns, slavă Învierii Sale!

Sursa: Tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie