Sufletul bolnav de slavă deşartă este înstrăinat de viaţa cea veşnică. În cele din urmă, egoismul este curată nerozie! Slava deşartă ne face găunoşi. Când săvârşim ceva doar ca să fim văzuţi de ceilalţi, atunci rămânem deşerţi sufleteşte. Tot ce facem, să facem spre a-I mulţumi lui Dumnezeu, dezinteresat, fără slavă deşartă, fără mândrie, fără egoism, fără, fără, fără… Să fii cântăreţ în biserică, la mănăstire. Să ai glas îngeresc şi să-I cânţi lui Dumnezeu, fără să ştii că atâţia oameni te ascultă, adică fără să te gândeşti la asta. Se poate? Nu-i uşor. E greu. De-asta mulţi cântăreţi s-au rătăcit. De obicei, toţi cântăreţii buni au mare egoism. Bineînţeles, nu toţi, dar cei mai mulţi. Însă, când ai smerenie, chiar dacă citeşti sau cânţi frumos, nu eşti influenţat de cei care te ascultă. Ce este – ai să-mi spui – dacă citeşti sau cânţi frumos, şi te aude Bătrânul tău? Asta nu-i nimic, dacă ai smerenie.

Trebuie, cu orice jertfă, să devenim buni. Asta mă străduiesc şi eu, sărmanul. Dar vine osteneala pe aici, mă zdrobeşte boala pe dincolo, şi nu pot să fac nimic. Însă mă lupt. Vreau să devin mai bun, vreau să-L slăvesc pe Dumnezeu cu iubire, cu înflăcărare, mă străduiesc, dar nu iese nimic. Însă aceasta îmi dă bucurie şi mulţumire că, în sfârşit, mă străduiesc să-L iubesc pe Hristos. N-am izbândit-o, dar o doresc.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  p. 260)