În vremea aceea Iisus, fiind plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan și a fost dus de Duhul în pustie, timp de patruzeci de zile fiind ispitit de diavol. Și, în aceste zile, nu a mâncat nimic, iar sfârșindu-se zilele acelea, a flămânzit. Și I-a zis diavolul: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine. Și a răspuns Iisus către el: Scris este că «nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu». Apoi, suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărățiile lumii. Și I-a zis diavolul: Ție îți voi da toată stăpânirea aceasta și strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie și eu o dau cui voiesc; deci, dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. Dar, răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, Satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești». Și L-a dus în Ierusalim și L-a așezat pe aripa templului și I-a zis: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos, căci scris este: «îngerilor Săi va porunci pentru Tine ca să Te păzească; și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să lovești de piatră piciorul Tău». Și răspunzând, Iisus i-a zis: S-a spus: «Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău». Și diavolul, sfârșind toată ispita, s-a îndepărtat de la El până la o vreme. Dar Iisus S-a întors în puterea Duhului în Galileea și a ieșit vestea despre El în toată împrejurimea. Și învăța în sinagogile lor, fiind slăvit de toți. (Luca 4, 1-15) (Miercuri în săptămâna a 18-a după Rusalii)

Evanghelia despre ispitirea Mântuitorului pe când se retrăsese, după Botezul Său la Iordan, în pustiu, postind patruzeci de zile, reprezintă un moment care aduce tuturor – nu numai creștinilor – importante învățăminte despre tentațiile ce vin asupra oamenilor. În primul rând este de remarcat faptul că, așa cum lasă Sfântul Luca să se înțeleagă, Domnul nu a fost ispitit doar de cele trei ori pomenite în acest text, ci de fapt acestea au fost ultimele trei ispite în pustietate, după care vrăjmașul a plecat „până la o vreme”. Așadar, mai târziu, ispititorul s-a reîntors. Aceasta înseamnă că până și biruința împotriva ispitei nu înseamnă automat eliminarea ei pe vecie, ci un prim pas în lupta la care suntem întotdeauna ajutați de Hristos, dacă Îi cerem ajutorul și luăm aminte, încercând să Îi urmăm atitudinea Sa în fața răului, fie acesta deghizat ori fățiș.

Din tradiția patristică este cunoscut că ispitele vin de la trup, de la lume sau direct de la vrăjmașul. Desigur, lucrurile se pot combina uneori, încât nu se poate vorbi mereu de ispite clasificate strict pe cele trei categorii. Însă e de știut că atenția noastră poate să ne joace feste, atunci când nu e îndreptată în direcția potrivită și cade într-una dintre cele trei direcții, pierzându-le din vedere pe celelalte două.

Prima dintre ispite este cea legată de satisfacerea nevoilor proprii prin intermediul a ceea ce ne stă în propria putere, chiar dacă ne referim la simpla fiziologie umană: hrana, băutura, adăpostul. În modernitate mai apar și alte necesități considerate de bază, în general materiale. În schimb, necesitățile spirituale, precum aceea de rugăciune ca raportare la divinitate, sunt chiar desconsiderate. Adesea nu mai sunt văzute ca esențiale și de aceea ajung să fie alungate în spațiul privat. Întorcându-ne strict la prima ispită menționată de Evanghelist, aflăm că Domnul nu a transformat pietrele în pâine pentru a-Și satisface foamea. „Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot Cuvântul lui Dumnezeu”, a răspuns Iisus, apelând la un verset din Legea cea veche (Deuteronom 8, 3). Nu a ales să Își subordoneze necesitățile spirituale celor de ordin fizic, în ciuda foamei și în ciuda faptului că avea o putere deosebită. Mai târziu a înmulțit pâinile pentru cinci mii de oameni înfometați după ce au ascultat un cuvânt al Său. Dar nu a recurs la un miracol pentru a-Și satisface un capriciu, chiar dacă acesta s-ar fi putut motiva în cel mai omenesc stil cu putință, anume potolirea foamei sau, chiar mai tranșant, hrănirea pentru a evita moartea prin înfometare.

A doua ispită de la cel rău are de-a face cu deținerea controlului, cu puterea. Iar ea ajunge până la dorința de putere supremă din punct de vedere lumesc. Vrăjmașul își începe pledoaria încercând să inducă faptul că deține autoritatea de a impune pe cine dorește ca stăpân peste lume, afirmând că lumea i-a fost dată lui. Iar la sfârșit dă impresia că poate îndeplini instantaneu orice dorință, dar cu un „mic” sacrificiu: închinarea înaintea lui. Însă, lumea, cu toate răutățile ei, cu neajunsurile, cu imperfecțiunile și cu nedreptățile ei, este  în esența sa bună fiindcă e creată de Dumnezeu Care a făcut totul din iubire. Și tot din iubire, Tatăl ceresc L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru a o salva. Însă Hristos nu recurge la salvarea facilă a lumii, supunându-Și-o instantaneu ca unul ce este Stăpânul ei de drept. Nu apelează la expresia machiavelică „scopul scuză mijloacele” și nicidecum la ceea ce se spune în proverbul „fă-te frate cu dracul până treci puntea”. A aduce lumea la supunere față de Stăpânul Ei de drept înseamnă, după legea dumnezeiască, a parcurge un drum greu și dureros, de dragul libertății celor create. Supunerea față de Dumnezeu nu se face cu forța, ci de bunăvoie. Iar Legea dumnezeiască mai este clară încă într-un aspect, amintit de Domnul Hristos: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să Îi slujeşti” (Deuteronom 6, 13). 

A treia ispită este în mod fățiș demonică. Ea nu mai vine nici din dorința trupească de potolire a foamei și nici din ispita lumească de a avea putere, privilegii, strălucire, toate într-o clipită. Acum diavolul Îl așează pe Domnul pe o aripă a templului și Îi cere să-Și apere „onoarea”, să-Și demonstreze filiația divină într-o manieră sfidătoare la adresa Celui de sus. Dacă e, într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu, atunci să Se arunce în gol fiindcă nu va păți nimic, doar scrie chiar și în Scripturi: „Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească”, respectiv „te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău” (Psalmi 90, 11 și 12). Într-un mod asemănător L-au ispitit unii pe Domnul și atunci când era răstignit: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!” (Matei 27, 40). Manifestarea propriei divinități doar de paradă, doar pentru a demonstra aceasta cuiva care oricum nu crede, aceasta nu este calea lui Dumnezeu. Prin răspunsul „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”, iarăși un apel la Deuteronom (6, 16), Iisus îl smerește pe ispititor, potolindu-l printr-o poruncă dumnezeiască. Dar, totodată, arată că nu se cade nimănui să pună „la încercare” pe Dumnezeu atunci când nu e cazul. Noi cerem ajutorul lui Dumnezeu, ne rugăm pentru o minune atunci când ne aflăm într-o situație-limită: boală fără leac, necaz peste puterea noastră, durere peste capacitatea noastră de a o suporta. Dar atunci ne rugăm și nu Îl „obligăm” pe Dumnezeu să ne ajute fiindcă noi suntem fiii Lui. Iar când avem la dispoziție un medicament pentru o boală sau un tratament pentu o afecțiune, nu le refuzăm cu mândria că pe noi ne vindecă Dumnezeu. Hristos nu a vindecat bolnavi la întâmplare sau ca să demonstreze ceva, ci la rugăciunea acestora și pe baza credinței lor sincere, nesfidătoare. Iar acolo unde a găsit necredință, nu a făcut nicio minune (Marcu 6, 5).

În toate cele trei ispite se vede că vrăjmașul dispune și de presupuse argumente în încercarea de convingere, iar uneori argumentele sunt chiar biblice. Minciuna cea mai perfidă este însă nu opusul fățiș față de adevăr, ci mai degrabă prezentarea tendențioasă a adevărului, cu ajutorul unui fragment din ceea este evident, în spatele căruia se croiește țesătura înșelătoare. De aici, se desprinde o altă învățătură a Evangheliei acestei zile, anume aceea de a încerca, mai ales atunci când avem de-a face cu texte biblice sau ziceri de la Sfinții Părinți, să nu citim lucrurile trunchiat și să nu judecăm un lucru sau o persoană după o informație izolată, primită într-un moment oarecare. Adevărul nu stă într-un singur cuvânt, într-un citat, într-o învățătură venită de la un singur om fiindcă Adevărul e Însuși Hristos. De aceea, pe El Îl cunoaștem cercetând întreaga Scriptură, căutând asiduu și studiind alături de numeroși părinți care ne dau învățături, căutând în mai multe locuri. Iar dacă diavolul a îndrăznit să Îl ispitească pe Însuși Domnul apelând la versete scripturistice bine ticluite, cu siguranță o poate face cu fiecare dintre noi.

Știm că toți suntem păcătoși, deci am fost înșelați, mai mult sau mai puțin, mai rar sau mai des, fie de vrăjmaș, fie de mersul lumii, fie de propriile neputințe trupești, fie amestecându-se câte puțin din toate acestea. Dar Sfântul Apostol Pavel învață că ajutorul în ispite vine de la Hristos, „Cel ce a fost ispitit poate şi celor ce sunt ispitiţi să le ajute” (Evrei 2, 18). Rugându-ne Domnului pentru ajutor, nu doar că primim putere de la El, ci diavolul se rușinează și se îndepărtează de noi, măcar pentru o vreme. Dar este foarte important de știut că, așezați în statornicia pe care Hristos ne-o dă ca exemplu, cădem mai rar în capcanele înșelătoare, în iluziile adesea văzute ca realități și în minciunile văzute ca adevăruri trecătoare.