Cine este în sfera recitărilor nu se roagă, ci doar spune rugăciuni, iar cel care vorbeşte cu Dumnezeu prin cuvintele rugăciunii, acela se roagă. Întâi este rugăciunea cu cuvântul, rugăciunea gurii, apoi vine rugăciunea minţii, când cele ce le rostim cu gura le înţelegem şi cu mintea, rugăciunea minţii putând fi detaşată de rugăciunea gurii, fiind mai înaintată decât rugăciunea gurii, rămâne la nivelul gândului, dar la nivelul gândului prin cuvinte, pentru că rugăciunea este prin cuvinte, chiar când nu spunem cuvinte cu gura, spunem cuvinte cu gândul, tot cuvintele pe care le-am putea spune şi cu cuvântul vorbit. Şi există o rugăciune a inimii care este rugăciunea deplină, rugăciunea simţirii, rugăciunea în care nu se roagă numai gura, nu se roagă numai mintea, ci se roagă şi inima, adică omul întreg se roagă, la idei adăugand şi simţirea.

Aceasta este, de fapt, rugăciunea inimii când inima se roagă împreună cu mintea, când între inimă şi minte se face o legătură în aşa fel încât omul întreg se roagă, adăugând la idei, sentimente. Există şi o rugăciune a simţirii, o rugăciune în care se taie cuvântul de pe buze, o rugăciune a inimii care este o îndreptare a sufletului către Dumnezeu, o rugăciune fără cuvinte, dar la această rugăciune ajung puţini. Rugăciunea intră mai adânc decât intră cuvântul vorbit, intră mai adânc în suflet decât intră gândurile obişnuite.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 129)