„Întâmplarea a făcut ca un copilaș să fie adus, pentru prima dată la biserică, tocmai în joia sfintelor pătimiri. A stat de mânuța mamei și a auzit glasul Evangheliei: pălmuirile, biciuirea, scuipările, piroanele, sulița și Crucea, toate așa cum le-a îndurat Domnul. Sfârșindu-se slujba, toată lumea se îndrepta spre casă. Doar pruncului nu-i venea să plece, stând cu ochii ațintiți la Hristosul pironit pe lemn. «Mamă, dar de ce plecăm, căci El a murit ÎN LOCUL NOSTRU? De ce nu îl ajutăm să fie bine? Noi plecăm și Îl lăsam aici, singur și răstignit, în mijlocul Bisericii?»”.

În teologie, în predici, în textul cântărilor Sfintei Biserici folosim, de foarte multe ori, termenul de „răscumpărare” – „Răscumpăratu-ne-ai pe noi cu scump Sângele Tău, Hristoase Dumnezeule ”. Din păcate, folosim acest termen, de „răscumpărare”, din ce în ce mai des cu valențe filosofice, teoretice și scolastice. În esență, așa cum și-a dat singur seama pruncul din povestire, nu vorbim despre altceva decât despre moartea lui Hristos pentru noi.

Mistica, sensul dumnezeieștii Liturghii este tocmai acesta – Hristos se jertfește din nou și din nou, fiind cu totul prezent în elementele euharistice. Pâinea și vinul prefăcute prin marea rugăciune a epiclezei euharistice nu sunt închipuiri sau simboluri, ci Însuși Dumnezeu care se pogoară și se întâlnește cu sufletul creștinului îngenuncheat în Liturghie. CINEVA se jertfește, CINEVA moare pentru păcatele noastre, nu în mod simbolic, ci real. Este acolo cu toată slava dumnezeirii – „aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi – de Cruce, de groapă, de Învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta și cea de-a doua și slăvită iarăși venire, ale Tale, dintru ale Tale, Ție-ți aducem de toate și pentru toate”.

Realitatea este că Hristos a murit pe Golgota și se jertfește nesângeros, în fiecare Sfântă Liturghie. El, „Om al durerii și al suferinței” (Isaia 53,3), și-a pus „viața  răscumpărare pentru mulți” (Matei 20,28), neamul omenesc primind posibilitatea mântuirii. El a murit și noi am înviat, așa cum cântă Biserica. Ce a făcut ca Hristos să moară în locul nostru? Răspunsul  ni-l dă tot Sfânta Scriptură – „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca pe Fiul Cel Unul-Nascut L-a dat” (Ioan3,16).

Iubirea lui Hristos, ai cărei moștenitori suntem, este una jertfelnică: e dăruirea totală a sufletului, spre singurul folos al aproapelui – în care se descoperă chipul lui Dumnezeu. Teorie, am spune. Practic, câți dintre noi am putea, am avea curajul să murim în locul altuia? Ar fi o nebunie! Pentru că avem copii, familie, un viitor în față, vrem să mergem la nunțile nepoților, să apucăm bătrâneți liniștite. Să recunoaștem! Cu toții ne gândim la noi și la ai noștri! Însă, printre noi se mai găsesc și „nebuni” care îl urmează pe Hristos întru totul.

Obaid Sardar Khokhar. Un tânăr pakistanez, creștin al Bisericii Siriene Iacobite unite cu Roma. Soț și tată al unei fetițe de trei ani și al unui îngeraș, care este pe drum. Ca și noi, om cu familie și griji, luând în considerare situația unei țări în care, de 50 de ani, războiul nu se mai sfârșește. Așa cum notează World Watch Monitor, preluat apoi și de către cotidianul Christian Post, în ziua de 15 martie 2015, toată familia a mers la biserica Sfântului Ioan din localitatea Yahounabad – Pakistanul de Nord. Liniștea Liturghiei a fost tulburată de apariția în ușa bisericii a unui bărbat jihadist „îmbrăcat” cu câteva kilograme de dinamită! Intenția era clară – să înainteze spre mijlocul bisericii și acolo să se detoneze! Nu ne putem da seama ce au simțit cu toții, cler și popor, văzând sfârșitul în ușa bisericii! În vâltoarea și în panica momentului, Obaid Sardar Khokhar l-a „îmbrățișat” pe soldat, reușind să îl trântească dincolo de ușa bisericii – acolo unde bomba a fost detonată… Khokhar a sfârșit Liturghia din acea duminică în Împărăția lui Dumnezeu.

Parcă ne rămân cuvintele în gât… Ce răscumpărare, ce mântuire, ce suflet pus pentru aproapele, când noi ne supărăm și vociferăm chiar și în biserică, atunci când cineva ne înghesuie, când stăm să luăm agheasmă, la praznicul Bobotezei! Repet: soț și tată, tânăr cu necazuri, fără multe școli, a înțeles că a fi creștin este să fii întru totul următor al lui Hristos. Nu știm la ce s-a gândit în acele clipe, putem doar presupune. Noi oare ce am fi făcut, dacă eram în acea biserică?

Cu siguranță că, în învălmășeală, au fost mulți care au căutat un colț – „poate aici explozia nu va ajunge!”. Este normal să fie așa, căci suntem doar oameni, nu „nebuni”! Și, totuși, dacă nu era „nebunul”, astăzi ziarele scriau despre câteva sute de creștini pakistanezi care au murit în explozia bisericii Sfântului Ioan din Yahounabad. Era o știre pe care, noi, europenii o citeam și o dădeam uitării în următoarea secundă!

Păi, ar zice cineva, „noi, ce putem face? Ei sunt acolo, noi aici, fiecare cu lumea sa, nu sunt eu de vină că ei s-au născut în Pakistan…”

Într-o oarecare măsură, afirmația este valabilă. Însă, putem învăța ceva… de câte ori vom mai participa la dumnezeiasca Liturghie, să avem conștiința că acolo, pe Sfânta Masă nu este simbol, nici aducere aminte, ci Însuși Hristos care se jertfește pe Sine, pentru ca noi să avem șansa mântuirii! Rămâne o singură întrebare, a Mântuitorului Hristos, dar și a lui Khokhar din Pakistan: „Tu ai vrea să mori în locul Meu?”.