În cele din urmă, pe data de 13 septembrie 1950, într-o zi de marţi, Haralambie a ajuns în Sfântul Munte, având ca scop final acela de a se închinovia lângă unchiul său, părintele Arsenie. În ziua următoare, în care se prăznuia înălţarea Sfintei Cruci, a pornit spre Sfânta Ana, ca să-l găsească pe unchiul său. Despre ce s-a întâmplat în primele zile ale venirii sale în Sfântul Munte ne povesteşte el însuşi: „M-am rătăcit şi, în loc să o iau în sus, am coborât în vale, ajungând astfel la Karulia. Apoi m-am întors - aveam şi greutate în spate, dar până am urcat eu, soarele deja apusese. Însă, tot urcând şi apropiindu-mă de locul căutat, nu vedeam nimic altceva decât numai stânci. De aceea am fost nevoit ca din când în când să strig: «Părinte Iosif! Părinte Arsenie!». Dar, nimic. După un timp am auzit o voce dulce: «Vino aici, aici afară!».

M-am apropiat, aşadar, şi am văzut un monah zdrenţuros, de vârstă mijlocie, îmbrăcat cu o rasă ruptă. Acesta m-a băgat în peştera sa, iar acolo ce să văd? O peşteră strâmtă, semiîntunecată, neîngrijită, plină de păianjeni şi de gunoaie. Iar ca aşternut avea un sac!

Când am aflat că acel monah era părintele Atanasie din obştea Stareţului Iosif, am rămas uimit. «Ce fel de călugări sunt aceştia?». Mă pierdusem cu totul. «O astfel de călugărie voi face?», mă întrebam în sinea mea. «De asceză nu mă tem, dar în astfel de condiţii nu pot să trăiesc. Mama mea îmi spăla rufele, mi le călca. Călugărie este asta?». Şi în timp ce cugetam deznădăjduit acestea, părintele Atanasie mi-a spus cu multă bunătate:

- Hai, vino! Vino să te duc! Pe Stareţ îl cauţi? Sau pe părintele Arsenie?

Atunci eu, văzându-l desculţ, m-am descurajat şi mai tare”.

Cu aceste impresii a pornit spre Stareţ.

„Apoi, continuă părintele Haralambie povestirea, m-a dus la Stareţ. Stăpânit fiind de prima impresie, nu voiam să intru înăuntru. De îndată însă ce am intrat înăuntru, în chip ciudat, am văzut o privelişte cu totul diferită. Chilia aceasta era mică şi strâmtă, dar îngrijită şi curată. Ei, atunci am răsuflat uşurat. Nu a trecut mult timp şi vestea că am sosit a ajuns şi la părintele Arsenie, care m-a primit cu multă bucurie. Nu am stat prea mult de vorbă, căci eram foarte obosit şi flămând.

- Ai mâncat?, m-a întrebat el.

- Nu, nu am mâncat. Astăzi nu mănânc. La ceasul al nouă­lea ar fi trebuit să mănânc... Am plecat de dimineaţă, dar am pierdut drumul.

Până la apusul soarelui nu am mâncat nimic. Aveam rându­ială ca miercurea şi vinerea să nu mănânc. Stareţul, însă, a făcut ceva de mâncare şi am mâncat.

- Şi în lume ce ai făcut?, m-a întrebat Stareţul.

- Nu ştiu ce am făcut. Am încercat să fac şi eu câte ceva... Mi-am îndeplinit în primul rând toate îndatoririle. După doi ani am cunoscut un bătrânel, pe nume Ilie. Acesta m-a salvat. El m-a învăţat să fac toate slujbele cu metania. Vecernie, Pavecerniţă..., fie că mă aflam la câmp, fie acasă. Era refugiat din Rusia. A vieţuit la o mănăstire pe care comuniştii au distrus-o, au ars-o şi apoi i-au ucis pe monahi.

- Avea Rugăciunea minţii?, m-a întrebat Stareţul.

- Eu nu ştiu dacă avea Rugăciunea minţii, dar rostea zi şi noapte Rugăciunea înlăuntrul său. Bătrânul Ilie îmi spunea că atunci când se afla la mănăstire vedea pe cei care veneau acolo încă de la o distanţă de două ore. Apoi, îi spunea stareţului său: «Gheronda, vine cutare pentru această problemă». Atunci, egume­nul îl întreba: «De unde ştii?». «Iată, îi văd de parcă ar fi înaintea mea. Unul este blond, celălalt brunet».

- Aceasta te-a izbăvit, mi-a spus din nou Stareţul. Şi rugăciunea pe care o făceai acolo.

- Eu, Gheronda, am venit ca să vă văd pe Sfinţia Voastră şi pe părintele Arsenie. Voi rămâne puţin timp lângă voi, iar apoi voi merge la Atena, după care în Eghina.

- Nu mergi nicăieri, mi-a răspuns Stareţul.

- Ba nu, Gheronda, voi rămâne douăzeci de zile, poate chiar şi o lună, iar apoi voi merge la Atena.

- Bine, bine, mai vedem, mi-a spus Stareţul".

Cu aceste cuvinte s-au despărţit, iar Haralambie s-a dus să se odihnească. Stareţul Iosif însă avea alte planuri.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 342-345)