Uneori, cineva care are o credință foarte simplă, primită numai prin auzire, la biserică, poate fi mai credincios decât un intelectual. Un intelectual are foarte multe dubii.

Odată, Părintele Cleopa povestea că stătea în Sfântul Altar și se pregătea pentru Proscomidie. În biserică ardea doar o lumânare. La un moment dat, a auzit pe cineva că se roagă cu voce tare. S-a uitat printr-o crăpătură a dverei să vadă cine este. Era o țărancă, o femeie foarte simplă, care nu spunea decât atât: „Doamne, nu mă lăsa! Doamne, nu mă lăsa!”. A căzut în genunchi și s-a culcat cu fața la pământ. Poate avea un necaz, cine știe? Părintele Cleopa se uita la ea și a văzut cum deasupra capului ei a apărut o scânteie, apoi o coroană de lumină care a zburat în jurul capului ei, până când femeia s-a sculat și a ieșit. Și le-a spus Părintele Cleopa călugărilor: „Să știți, fraților, că nu numai călugării știu să se roage. Adeseori, oamenii aceștia simpli se roagă mai mult decât călugării, și Dumnezeu le răspunde”.

Și eu am trăit o experiență extraordinară. Când eram profesor la Seminar, mergeam cu elevii în fiecare vară în excursie pe la mănăstiri. Acesta era drumul nostru: mănăstirile. Vedeam munții cu toate frumusețile lor. Și într-un an am fost în Retezat. Într-o dimineață ‒ soarele încă nu răsărise –, cum stăteam noi, mai jos se vedea o casă foarte mică, o colibă din bârne și din horn se înălța un fum subțire. Când a răsărit soarele, din colibă a ieșit o femeie. Era o zi rece. Dimineața la munte este foarte rece și întotdeauna la aceste înălțimi aerul funcționează ca o lentilă, adică transparența aceasta te face să vezi mai departe și mai ușor. Și o vedeam de acolo, de sus, pe bătrâna aceea. Avea un cojocel pe dânsa, cu smocuri de lână. S-a oprit în fața casei, s-a uitat la soare și s-a închinat cu evlavie de trei ori. A atins cu mâna pământul și s-a ridicat, și iar s-a închinat și iar s-a ridicat și a spus o rugăciune de vreo cinci minute. După aceea a intrat din nou în colibă.

Și am zis: Atâta vreme cât în Munții Carpați va fi o bătrână care se va închina aplecându-se până la pământ, atingând pământul cu mâna, ceea ce înseamnă țărână sunt și în țărână voi merge, până atunci neamul nostru va sta drept în fața lui Dumnezeu.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009, pp. 164-165)