Un Acatist ca o formă de mulțumire adusă Maicii Domnului. Imnul Acatist, scris cel mai probabil fie de Roman Melodul, fie de Patriarhul Serghie, aduce aminte memoriei noastre ocultate de știri fără sens de eliberarea Cetății celei alese a Constantinopolului de sub asediul avaro-persan din 626 (acum 1400 de ani!). Sunt 13 condace și 12 icoase ordonate alfabetic în limba greacă, limba scrierii, cântate în picioare – de unde numele de acatist – de poporul uimit de distrugerea puternicei flote dușmane. Tradiția ne spune că, dintâi, s-a cântat în Biserica din Vlaherne, unde se păstra sfântul Acoperământ al Maicii Domnului, în fața pericolului morții poporul cântând amintirea Bunei Vestiri. Minunea din care s-a izvodit Minunea. Dinaintea pericolului pierderii vieții lor proprii oamenii au reiterat știința despre viața Maicii Domnului. Știm că toată cântarea – era 7 august 626 – a fost însoțită de scoaterea Lemnului Sfintei Cruci, icoana nefăcută de mână a Mântuitorului Hristos și acoperământul Maicii. Alături. Când oastea părea biruită și heraclie înfrânt. Alături. Artând inima creștină a cetății. 

De ce se citește în săptămâna în care mărturisim Canonul cel Mare? Prin amândouă textele se vede Crucea. Sunt ca două lentile de cerească lumină, care vindecă întunericul. Pornesc furtuna de iertare pentru a scufunda „corăbiile” celui care ne dușmănește. Pentru că niciodată credința nu acționează fără nădejde și dragoste. Nu împlinește inima noastră fără purtarea de grijă a Crucii, fără iertarea Acoperământului Maicii Domnului. Pentru aceea Acatisul acesta nu este numai al Bunei Vestiri, ci este un soi de dogmatică recapitulativă. Și în mod real nu poate fi schimbat momentul acesta de slavă cu niciun comentariu savant ori de mahala îndreptat împotriva Maicii Domnului. 

Pentru cel care postește, lecția Acatistului este fundamentală. Ea ne descoperă că nu putem posti fără Maica Domnului și susținerea Crucii, fără a ne ține aproape de icoana Mântuitorului. Fără să fim un popor cu biserică și oameni care nădăjduiesc. Care fac din iubirea lor scut Țării și Bisericii lor. 

Acatistul Bunei Vestiri e mai mult decât un simplu imn. Este coloana sonoră a recuperării sufletești a generații și generații de oameni. A mii de ostași care au plecat la întâlnirea cu Cerul știind Cine este Cerul și știind că răspunsul plin de demnitate al unei copile a făcut să se deschidă cerul. Modul în care ne povestește taina Întrupării și ne ține cu inima sus la vremuri de derută, îl face să fie cel mai strașnic poem din istoria lumii. Suntem lipiți, prin el, de limba slavei îngerilor și distinsa iconologie a cuvintelor care vindecă, care destind inima noastră strașnic de încruntată la griji și dureri. Prin Imnul Acatist descoperim în liniște liniștea. Nu. Nu poate fi țipat ori transformat în bucată de „operetă” liturgică. E atât de simplu tandru încât copiii din spitale, unde merită citit în șoaptă noaptea, pe coridor, umăr lângă umăr cu îngerii lor păzitori, îl asumă ca pe povestea care le dăruiește pacea și vindecarea. 

În urmă cu ceva ani, o fetiță în ATI-ul spitalului de copii desena icoana Acatistului acestuia. Erau toți cei pe care i-am amintit – e drept, Heraclie avea pe cap o coroană ca un turn de vânătoare – dar lângă Maica Domnului îi desenase pe mami și tati, pe doctorița ei și pe doamna asistentă. Ba chiar și tanti care îi dădea mâncarea de dimineață o prinsese cu un polonic strașnic la îndemână. Dușmanul nu se vedea. Am întrebat-o unde este și mi-a răspuns: E biruit, nu merită desenat! N-am putut să nu-i dau dreptate. Știa. Văzuse bătălia în orele ei lungi de febră și frică. Acum, întoarsă către viață, știind că Maica Domnului era Maica Născătoare de Dumnezeu știa și că aceasta nu trădează nici o așteptare. I-am sărutat mâna și am luat lecția acasă: Dușmanul nu trebuie reprezentat! El piere la primul „Bucură-te!”, pe care Arhanghelul Gavriil îl cântă din lumina aripilor! 

Postim. Ne rugăm. Tăcem și povestim. Râdem și plângem deopotrivă. Dar rugăciunea acesta ne spune: Îndrăzniți, nu sunteți singuri!