Monahul este „cel singur în har, cu Dumnezeu”. Venind la mănăstire, el s-a dăruit lui Dumnezeu, s-a adus pe sine ca jerftă. Cu binecuvântare monahii trăiesc așa și vor fi mai aspru judecați, fiindcă au știut ce-au făcut. Pentru că una-i să faci o greșeală pentru că presupui că ar fi greșeală, cum adesea se întâmplă, și alta e să faci o greșeală voit, cum face călugărul. Chiar încuviințează, se învoiește să facă greșeala. Cu știință. Și atunci se transformă în patimă.

Un călugăr adevărat este cel care renunță. Dar renunță la sine, la ceea ce i-ar trebui lui. Și când renunță la sine, primește în dar ceea ce are el nevoie. Iar când primește în dar, prețuiește ceea ce primește.

Când cauți mântuirea, ea, de fapt, îți este dăruită. Se întâmplă însă și să renunțăm la mântuire. Poți să renunți la mântuire în sensul negativ, adică să mergi în păcat și să te tot duci și să nu te mai poată scoate nimeni, decât Bunul Dumnezeu prin duhovnic.

Sau poți să renunți la ea în sensul pozitiv și ea să-ți fie dăruită. Să le faci toate pentru Dumnezeu și mântuirea să-ți fie dăruită. Nu poți s-o câștigi, pentru că noi n-avem puterea de a câștiga mântuirea. Ea are valoare inestimabilă, și atunci nu poate fi decât un dar.