Un copil prea mult

În timpurile copilăriei mele credeam că ne vom juca toată viața, lăsând mașinile să muncească pentru noi. Acum ucidem în noi tot ce ne e de preț. Și ne gândim serios să ne nimicim, să dispărem, pentru a nu se mai pierde nicio pădure de stejari.

Trăim timpuri grele, complicate și, uneori, surprinzătoare. Timpuri, care ne uimesc și ne sperie deopotrivă cu modernitatea lor plină de anxietate, de neîncredere și, de multe ori, de o sfâșietoare singurătate. Da, nu sunt cele mai bune timpuri, dar sunt ale noastre, suntem contemporanii lor și încercăm să facem totul cât mai bine. S-a dus vremea încrederii absolute în noi, în care ne vedeam mereu victorioși, în care ne vedeam stăpânind natura și tot ce ne înconjoară, campioni ai universului, inegalabili. În copilăria mea, și sunt câteva decenii de atunci, aflam că viața generației mele va fi o perpetuă sărbătoare. Diferite mașini și sisteme sofisticate vor lucra în locul meu, singura mea grijă fiind să mă joc mai departe. Vorbeam despre homo ludens.

Între timp am aflat cum e cu mașinile-minune care ne aruncă în șomaj. Sau, chiar dacă unele ne-ar ajuta cu adevărat, sunt atât de costisitoare încât nu le putem cumpăra. Un vis spulberat. Dar, recunosc, era un vis frumos liniștitor, promițător, mă vedeam alergând toată viața prin grădinile unui rai pământesc unde eu, homo ludens, voi pluti in aeternum, stăpânind tot ceea ce vedeam cu ochii.

Mă întreb dacă nu cumva utopia de odinioară nu ne-a adus mai multe necazuri, pe care, poate, le și merităm. Nesiguranța noastră colectivă se adâncește din ce în ce mai mult, transformându-se uneori într-o stare de ciudată anxietate. Nu pot să nu mă întreb, chiar asumându-mi riscul de a se crede că nu mai sunt în pas cu aceste timpuri, dacă nu cumva ceva s-a schimbat ceva cu noi, în noi, în și cu viața noastră, dacă nu cumva suntem pe de-a-ntregul depășiți de  noile provocări. Roy Scanton, reputat jurnalist și scriitor american, mărturisește într-un articol tipărit în „New York Times” că a plâns de două ori la nașterea fetiței sale. Întâi, ne spune el, a plâns de bucurie. Apoi, a plâns din tristețe pentru că a apărut o ființă nouă, care va contribui și ea, la rândul ei, la degradarea irevocabilă a naturii. Prima dovadă în acest sens: chiar pe locul unde s-a construit maternitatea, exista pe vremuri o minunată pădure de stejari. Omul ucide natura.         

Nu vreau să propun o nouă dezbatere referitoare la mediul înconjurător. Nu știu în ce măsură aș fi eu cel mai nimerit să o fac. Desigur, pot să afirm, cred că nu greșesc, că aici, în orașul în care trăiesc din 1984, este între timp mult mai cald și mai uscat decât era odinioară. Luna octombrie se transformă, în unele  zile, în clipe de vară frumoasă, așa cum era vara pe vremuri, cu un soare blând și ocrotitor. În luna august nu se poate sta la soare. Ar fi mai bine să ne gândim serios la ceea ce s-ar putea face pentru protejarea naturii. Oare o protejăm cu adevărat dacă nu mai avem urmași?

În timpurile copilăriei mele credeam că ne vom juca toată viața, lăsând mașinile să muncească pentru noi. Acum ucidem în noi tot ce ne e de preț. Și ne gândim serios să ne nimicim, să dispărem, pentru a nu se mai pierde nicio pădure de strejari. În radicalismul acestei concluzii se ascunde un pericol iminent. Doar fără Dumnezeu nu avem viitor. Doar fără Dumnezeu nu avem speranță. Și unde speranța moare, nici măcar nevinovăția angelică a unui copilaș nu ne mai poate proteja de o disperare radicală. Am greșit considerându-ne stăpâni peste natură, am greșit și greșim nimicind-o. Greșim uitând de Dumnezeu, uitând de ceea ce stă scris în Cartea Facerii.

Ideea de a nu mai avea copii din dorința de a proteja natura este la fel de nesăbuită ca toate celelalte lucruri făcute fără Dumnezeu, când uităm de ceea ce Creatorul și-a dorit să fim, când uităm că El este iubire și viață. Cu Dumnezeu totul este mai ușor. Ne-am raporta la ecologie ca la o parte din viața noastră, cea adevărată, am vedea Pământul ca pe Raiul nostru de aici, model al celui viitor. I-am lăsa pe copii să vină la noi, am trăi prin ei mai departe, iar ei s-ar ruga pentru noi, ne-ar pomeni și și-ar aduce aminte în clipe de duioșie de dragostea pe care le-am purtat-o. Așa ar fi bine. Nu are rost să credem că natura ar supraviețui fără copiii noștri. Ce fel de natură ar fi aceasta? 

De la același autor

Ultimele din categorie