Pentru că Sfinții Părinți duc o viață sfântă și au devenit unelte ale Sfântului Duh, înalță „trâmbițe mistice” ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvântului și ale Înțelepciunii, în orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte” să vorbească, deoarece faptele lor sunt din belșug. Și atunci când sunt întrebați, ei rostesc aceste „cuvinte”. 

În Pateric, întâlnim foarte des următoarea cerere: „Părinte, spune-mi un cuvânt să mă mântuiesc”. Un „cuvânt” rostit din sufletul pustnicului, ca de la Duhul Sfânt, în limbajul pustiei, este considerat revelat și neîndoielnic; și cel care îl cere îl primește ca pe un rod al harului, fără să îl explice în mintea sa. Acest „cuvânt” de la părintele înduhovnicit este de neapărată trebuință pentru cel care îl cere. „Cuvântul” vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu, un suflet rănit de iubirea Sa, fiind rostit după măsura „setei” celui care îl cere. Precum Preasfânta Maică a Domnului a zămislit pe Cuvântul lui Dumnezeu și a dat naștere lui Hristos Dumnezeu și Omul, devenind din această pricină „bucuria întregii făpturi”, în același fel părinții duhovnicești, datorită curățeniei lor, au zămislit cuvântul și l-au transmis celor care însetează după el, făcându-li-se pricină de bucurie. 

Au venit la Avva Fillic niște frați care aveau cu ei câțiva mireni și i s-au rugat să le spună vreun cuvânt. Iar bătrânul tăcea. Și fiindcă îl rugau, le-a zis lor: „Cuvânt voiți să auziți?” Și i-au zis: „Da, Avvo”. Deci a zis bătrânul: „Acum nu este cuvânt. Când întrebau frații pe bătrâni și făceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum să grăiască. Dar acum, pentru că întreabă fără să împlinească ceea ce aud, Dumnezeu a îndepărtat harul cuvântului Său de la bătrâni. Și ei nu mai au ce să grăiască, fiindcă nu este cel ce să lucreze”. Și auzind frații acestea, au suspinat, zicând: „Roagă-te pentru noi, Avvo!”.

Prin această pildă se vădește că înțelepciunea este rodul harului. Harul împodobește oamenii curați și sfinți și „întrupează” cuvintele lor. Este clar, deci, că înălțimea cuvântului este pe măsura însetării celui care îl cere, iar monahii știu cum să „frângă” și cele mai împietrite inimi și să le întoarcă spre Dumnezeu, chiar dacă folosesc un reproș discret. 

Așadar, dacă îi întrebi cu simplitate, cu smerenie și cu dorința de a asculta, vei auzi „licăririle” harului. Sunt cuvinte simple, smerite, totuși pline de înțelepciune și har, sunt cuvinte pline de Duh.

(Mitropolitul Ierothei Vlahos, O noapte în pustia Sfântului Munte – Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, traducere de Călin Cosma, Maxim Monahul și Radu Hagiu, Editura Predania, București, 2011, pp. 28-29)