Aspecte introductive

Episodul de astăzi are în centru un dialog. Fiul îi vorbește Tatălui. Se pregătește de patimă și vrea să plece înspre ea împăcat. Îndeplinind toate formalitățile necesare. Oferindu-i bilanțul întocmit la timp și lăsându-i în grijă pe cei la care ține. Nu vrea să-L impresioneze, ci mai degrabă să-I arate că răspunde dragostei Sale pe măsură, așa cum s-ar cuveni. Și-n același timp, să prezinte celor care-l ascultă de undeva din fundal, câteva mesaje care vor acea o relevanță aparte pentru viața lor spirituală ulterioară.

Viața veșnică

De-această dată, rugăciunea începe într-un mod atipic celui pe care Hristos însuși ni l-a propovăduit. Nu ca laudă urmată de mulțumire și apoi de cerere. Fiul e direct și contextul cere să treacă direct la subiect. Ridică ochii la cer și lasă ca dialogul să debuteze cu o înștiințare: „Părinte, a venit ceasul!” E cumva marcat de solemnitatea momentului și îi cere Părintelui să-I stea alături: „Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească”. În același timp, aceste cuvinte și cele următoare vin să aducă o frumoasă mărturisire. Arată că Fiul are stăpânire peste tot trupul și că poate oferi un lucru util și necesar: viața veșnică. Cum, în lipsa unor precizări suplimentare acest lucru nu ar fi altceva decât un concept abstract, vine să-și și definească mai clar termenul: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”.

Deosebit de interesantă este legătura stabilită între viață și cunoaștere. Cea din urmă este cea care conduce la cea dintâi. Iar înspre aceasta ne ghidează iubirea. Ea este cea care ne adâncește în cunoașterea aproapelui și dinspre ea, înspre cea a divinului. De-altminteri, nu poți cunoaște cu adevărat pe cineva dacă nu-l iubești. Căci acest proces nu se realizează în manieră sinestezică și în chip deplin decât cu inima, nu cu mintea. Creierul e mereu marcat de preconcepții, stereotopii și alte lucruri asemănătoare. Judecă și păstrează distanța. E mereu în gardă în legătură cu celălalt și își ia măsuri care să-l protejeze de o eventuală hiper-invazivitate. Până la un punct și inima poate să facă la fel. Dar de-ndată ce anumite bariere sunt trecute, ea nu impune zăplazuri inutile. De-aceea se zice în popor, când se observă o relație aparte între doi oameni, că unul „i-a intrat la inimă ” celuilalt! Drumul înspre veșnicie trece așadar pe-aici. Ca să-ajungi la Domnul trebuie să-i faci loc aproapelui să treacă prin inima ta. Să te lași uneori pradă riscului de a fi „ciuruit” de durere și suferință și să te pui mereu, cu iubire în slujba sa. Căci cunoscându-l prin iubire îi faci loc în inima ta lui Dumnezeu. Sălaș, căci divinul nu trebuie să fie o prezență pasageră al ei, ci un „căsaș”! Și cunoscând pe Domnul trăiești deja, poate chiar fără s-o ști, în veșnicie. Căci, ori aici, ori dincolo, prezența Lui e cea care-nveșnicește!

Apostolii

Aceste gânduri sunt urmate de un complex bilanț. Ca unuia care i s-a încredințat o misiune, Fiul vine să-I vorbească Tatălui despre ucenici. Căci cu cei dragi nu poți vorbi decât despre oameni care-ți sunt la rândul lor și ei la inimă. E cumva un exemplu pentru o lume care preferă să-și folosească timpul întâlnirii spre a-i bârfi pe alții. Fiul nu-și irosește prețioasele clipe în proximitatea Tatălui spre a se plânge, ori pentru a-I critica opera. Vine să-I arate că e conștient de valoarea ei și că se străduiește să i-o pună în valoare. Cu alte cuvinte, amândoi merg în aceeași direcție. Trag brazde în același sens, nu unul în contra celuilalt! Încă un aspect de actualitate, care ar trebui neglijat de mai-marii de azi ai lumii, ori de părinți și copii!

Logica iubirii

Un pasaj care frapează din această rugăciune ce precede patima e și următorul: „și toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei”. Să admitem că în logica iubirii, relația complexă dintre Tată și Fiu permite o astfel de afirmație. În cazul divinității, ea vine să vorbească despre egalitatea persoanelor, ce e privită însă nu prin prisma unor raporturi ierarhice, ci prin cea a păienjenișului iubirii. Ce treabă are însă această afirmație cu Apostolii? E aparent ilogică această alăturare. Mă-ntreb și vă-ntreb, însă, citindu-o: nu cumva Fiul îi spune Tatălui în baza relației speciale dintre ei că El, Părintele, este Cel care S-a preaslăvit întru Apostoli? Și prin aceasta, Îl co-interesează în ceea ce vor face ei ulterior. Cred că merită cel puțin luat în considerație acest aspect.

În loc de concluzii

E atât de complexă această rugăciune a lui Iisus încât s-ar putea vorbi despre semnificațiile ei în paginile mai multor tratate. Din rațiuni de timp și spațiu și pentru a nu obosi cititorul cu prea multă informație, mă văd silit să mă opresc aici. Nu înainte, însă, de a insista asupra câtorva aspecte ce se desprind din lectura pericopei. Așadar, Domnul ne arată aici că rugăciunea înseamnă dialog. Pentru el, e de-a dreptul o clipă de răgaz în care discută cu Tatăl. Și pentru noi ar trebui să fie o întâlnire de familie. Dacă nu-i așa, faceți-o să fie! Veți înțelege, atunci, de ce logica adevăratei rugăciuni vine dinspre laudă înspre mulțumire și păstrează abia la urmă cererile. Nu din rațiuni retorice! Din dragoste. Când iubești pe cineva, simți întâi nevoia să îi spui lucruri frumoase. Să-i mărturisești că te bucuri de prezența sa. Apoi, cunoașterea e cea care duce la veșnicie. Dar ea trebuie să fie realizată prin iubire. Să ne iubim aproapele, spre a ne asemăna lui Dumnezeu! Și astfel vom ajunge să descoperim în noi chipul Său, a cărui strălucire ne va împlini ființial! Îndrăzniți!