Monah simplu, cu puţine cunoştinţe ale şcolii primare, dar bogat după înţelepciunea lui Dumnezeu, Cuviosul Paisie s-a golit pe sine pentru aproapele său. Învăţătura sa n-a fost predica sau cateheza. Făcându-şi din Evanghelie norma de viaţă, învăţătura sa izvora din însăşi viaţa sa, al cărei semn era dragostea. S-a instruit pe sineşi după Evanghelie, de aceea mai întâi chipul său era cel care îi învăţa pe oameni, precum şi dragostea să evanghelică şi cuvântul său luminat.

Când primea diferiţi oameni cu toate particularităţile lor, nu îi asculta în mod simplu, cu răbdare pentru problemele lor, pe care i le încredinţau, ci cu sfânta lui simplitate şi discernământ intra adânc în inimile lor şi durerea, neliniştea şi problemele lor le făcea ale sale. Şi atunci, încet-încet se săvârşea minunea: schimbarea omului. „Dumnezeu - spunea el - face minuni când cineva participă cu inima sa la durerea celuilalt”. Cu bucurie am remarcat felul în care au fost primite primele cărţi despre viaţă şi învăţătura Bătrânului, precum şi interesul cu care au fost citite. Mulţi vorbeau în chip minunat despre răspunsurile ce le-au primit la întrebările lor, despre modurile de rezolvare ale problemelor lor, mângâierea primită în mâhnirile lor.

Ne bucurăm îndeosebi atunci când oameni îndepărtaţi de Biserică au dobândit neliniştea cea bună şi şi-au schimbat viaţa. De multe ori ne-au venit pe buze stihurile imnografului, care se referă la Marele Vasile: „Deşi a murit, trăieşte în Domnul, dar trăieşte şi cu noi, precum se spune în Biblie”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan, Cuvinte duhovnicești vol. I, Editura Evanghelismos, București, 2000, p. 8)