Perioada tinereții este cea în care începem să realizăm că aparținem unei familii, unei societăți, unei credințe și unor valori la care ne vom raporta pe parcursul vieții. De multe ori, însă, avem sentimentul că prin acestea ni se îngrădește libertatea și dorința de a crea ceva nou. Pentru a nu cădea în extrema de a crede că tot ce primim în dar, ca moștenire, nu ni se potrivește și nu ne dezvoltă, este necesar să avem capacitatea de a distinge binele de rău. Iar pentru a reuși aceasta, trebuie să ne raportăm mereu la Dumnezeu și la sfinți care, odată ce sunt învăluiți în lumină, întunericul nu mai are putere asupra lor.

Un model pentru noi este și Sfântul Calinic care, fiind crescut de părinți credincioși, a avut șansa ca de mic să se raporteze la Dumnezeu și să se încredințeze purtării Lui de grijă. Astfel, la vârsta de 20 de ani a simțit că se poate împlini prin dedicarea întregii vieți slujirii lui Dumnezeu și semenilor. Prima mănăstire spre care și-a îndreptat pașii a fost Cernica, unde a fost călugărit la data de 12 noiembrie 1808. Pentru o perioadă de 31 de ani, cât a fost stareț, mănăstirea Cernica arăta ca o mică grădină a Maicii Domnului, unde obștea alcătuită din 350 de călugări arăta, prin viața lor, puterea cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos, Care a spus: „Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). În alt loc, Mântuitorul ne-a arătat și unde putem găsi adevărul, când a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

Năzuința noastră spre desăvârșire, spre cunoaștere și putere deplină, adică spre asemănarea cu Dumnezeu, ne face să tindem spre cele spirituale, transfigurând pe cele materiale. Starea noastră în veșnicie depinde de puținul timp pe care Dumnezeu ni l-a încredințat aici, pe pământ. În tot acest timp, Dumnezeu bate la ușa inimii noastre și așteaptă, respectându-ne întru totul libertatea pe care El ne-a acordat-o. Asemenea Sfântului Apostol Pavel, care avea conștiința că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14), așa și Sfântul Calinic începe unul din poemele sale religioase: „Știu începutul meu că are sfârșit și eu viețuiesc ca un fără de sfârșit”.

Sfântul Calinic a ctitorit șapte biserici mari și trei paraclise, cea mai importantă fiind biserica cu hramul „Sfântul Gheorghe – Purtătorul de biruință”, zidită între 1831-1832. La Schitul Frăsinei a construit o biserică nouă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, o clopotniță și chilii pentru monahi. Acest schit a fost singurul așezământ mănăstiresc din țară exceptat de la secularizarea din 1863, cu aprobare specială acordată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

La vârsta de 63 de ani, în 1850, ajunge episcop la Râmnic, îngrijindu-se cu multă sârguință de cele încredințate lui.

Deși Sfântul Calinic a trăit în secolul al XIX-lea, iar noi trăim în secolul al XXI-lea, totuși legătura dintre noi este una strânsă. Știm că sfinții sunt prietenii (cf. Ioan 15, 14) și casnicii (cf. Efeseni 2, 19) lui Dumnezeu și, dacă îngenunchem înaintea icoanei lor, ei vin degrabă în ajutorul nostru. Încercând să urmăm viața pământească a sfinților întru totul, trebuie să știm că atât pentru ei, cât și pentru noi, izvorul faptelor bune și al sfințeniei este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care „ieri și azi și în veci este același” (Evrei 13, 8).

(Buta  Emanuel)